2. Articolul a fost republicat într-o versiune lărgită ca postfață a volumului lui Vlad Georgescu, The Romanians. A History (Ohio State University, Columbus, 1991).

Anul 1956 sau de ce contează revizionismul marxist3

Revizionismul marxist a fost o direcție intelectuală și politică întemeiată pe revolta împotriva Leviathanului birocratic al stalinismului. Elementul central al acestuia l-a constituit antistalinismul. Logica revizionismului avea să ducă la transcenderea strategiei inițiale, deci la îmbrățișarea unei perspective opuse bolșevismului. Ca fenomen local și global, revizionismul marxist s-a dezvoltat după moartea lui Stalin și a fost diferit de reformismul de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Tot revizionism a fost numit și acest reformism. Este vorba despre revizionismul asociat lucrării Premisele socialismului a lui Eduard Bernstein, fostul secretar al lui Friedrich Engels în ultimii ani de viață ai autorului lui Anti-Dühring, o persoană cu legitimitate enormă în mișcarea socialistă. Pornind de la teza potrivit căreia mișcarea este totul, iar scopul nu contează, Bernstein propunea tranziția parlamentară fără violență apocaliptică, fără revoluție proletară globală, spre un socialism democratic. Eu nu mă voi referi la acest reformism, ci la acel revizionism marxist, care se naște în Europa de Răsărit și Centrală și care-i are drept congeneri și parteneri de dialog în Franța și SUA pe cei care se rup de iluzia leninistă, mai ales după Revoluția Maghiară din 1956. La baza revizionismului marxist a stat o iluzie neomarxistă inspirată parțial din existențialismul sartrian, din scrierile lui Henri Lefebvre și cele ale lui Antonio Gramsci. Primul element al acestei iluzii îl alcătuia ideea că sistemul putea fi reformat de sus în jos, că oamenii își puteau pune speranțele în venirea unui lider luminat (ca Imre Nagy, Alexander Dubček sau Mihail Gorbaciov). Al doilea element stătea în ideea că o conducere luminată ar putea întreprinde reforme care să ducă, în primă fază, la liberalizarea sistemului și, într-o etapă secundară, la democratizare. Revizionismul marxist a mizat pe o unitate de discurs între propriul demers și cel al oficialității.

Anul 1956, momentul-simbol al revizionismului, poate fi considerat începutul sfârșitului pentru comunism. După 1956, a devenit clar faptul că recuperarea tradiției libertare a tânărului Marx nu se putea face decât împotriva, iar nu împreună cu oligarhia profitocratică. Acest lucru a fost evident în cele 10 zile din timpul liberalizării inițiate de Imre Nagy în 1956. Începând cu 1960, revizionismul marxist a devenit antibolșevic și, în final, a evoluat către nonmarxism și antimarxism, pierzându-și rațiunea de a fi. Primăvara de la Praga a fost „cântecul de lebădă“ al acestei iluzii revizioniste, iar „dialectica concretului“ s-a consumat sub șenilele tancurilor Tratatului de la Varșovia. Totuși, revizionismul marxist a dinamitat, a erodat până la disoluție discursul apologetic inițial, a propus un contradiscurs, a reabilitat tematica subiectivității și a negativității, a reintrodus tema persoanei. Totodată, revizionismul marxist a deschis porțile către o viziune postmarxistă, în unele cazuri (cum a fost cel al lui Kołakowski) către o viziune antimarxistă.

Anul 1956 este legat de demolarea unor sisteme de inspirație leninistă care-și au rădăcinile în problema responsabilității sau iresponsabilității intelectualilor în legătură cu fenomenele totalitare ale secolului XX. Se poate vorbi despre o intervenție leninistă în praxisul revoluționar al marxismului. Unii gânditori care s-au ocupat de această chestiune – printre care mă înscriu – vorbesc despre mutația leninistă în praxisul revoluționar al social-democrației europene. Lenin, născut în 1870, a încetat din viață în 1924. Anul 1903 este un an-cheie: îi apare lucrarea Ce-i de făcut?, poate cea mai importantă contribuție – negativă, cred eu – la praxisul social-democrației europene și globale din ultimii 100 de ani. Ea produce o schimbare fundamentală de paradigmă: se înlocuiește mișcarea social-democrată prin ceea ce el a numit partidul de tip nou sau partidul de avangardă. Acesta se substituie clasei, elementul central la Marx, definit de acesta în opera de tinerețe drept hărăzit, predestinat de istorie ca subiect revoluționar. La Lenin se produce un fenomen pe care îl putem defini drept substituționism (termen introdus, dacă nu mă înșel, de către Raymond Aron). Partidul însuși este definit în termeni de sectă militarizată. Pentru Marx, clasa, prin autoeliberare, elibera întreaga umanitate. În textele filozofice de tinerețe, înainte de toate Mizeria filozofiei, dar și Manuscrisele economico-filozofice de la Paris din 1844, Marx vorbește despre autoemanciparea proletariatului ce duce la autoemanciparea universalizată a umanității. Foarte importantă era chestiunea demonizării proprietății private drept sursa primordială a alienării.

Unul dintre cei mai sofisticați marxiști ai secolului XX, Georg Lukács, publica în 1923 cartea Istorie și conștiință de clasă, unificând în concepția sa asupra totalității filozofia tânărului Marx – respectiv hegeliano-marxismul – cu doctrinarismul neo-iacobin înrădăcinat în tradiția politică a nihilismului rus, preconizat de către Lenin și bolșevici. Iacobinismul este o viziune sectară despre reinventarea universului politic prin instituirea dictaturii pedagogice a celor presupuși a fi deținătorii virtuții. Robespierre proclama dictatura virtuții. Despre acest radicalism neo-iacobin este vorba. Nu întâmplător, într-o polemică din 1905–1906 între Troțki și Lenin, Troțki se referă la Lenin numindu-l Maximilien Lenin. Acesta îi răspunde sardonic, referindu-se la o carte celebră din literatura rusă și numindu-l pe Troțki Iuduska, apelativ folosit ulterior și de Stalin (inclusiv cu conotații antisemite, ceea ce nu era cazul lui