Lenin, care folosea un personaj din literatura rusă, nereferindu-se la cel din Evanghelii). Se produce deci unificarea între doctrinarismul neo-iacobin și tradiția politică a nihilismului rus. Lenin a fost puternic influențat de acesta din urmă. Cartea din 1903 reia exact titlul unui roman utopico-pedagogic al lui Cernîșevski apărut în 1856. În tradiția politică rusă există două întrebări recurente cam la 50-60 de ani, care devin teme extrem de importante și astăzi: ce e de făcut? și cine e de vină?. Lenin construiește un nou tip de partid, dar se bazează pe tradiția populismului rus (narodnicismul în 1860–1870), organizația teroristă Voința poporului, pe care Lenin pretinde că o părăsește după 1890. Modelul de partid ultracentralizat pe care îl propune este, de fapt, secta revoluționară rusă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

În Omul revoltat al lui Albert Camus se poate găsi analiza radicalismului utopic rus și a nihilismului. Probabil cea mai bună carte care explică mentalitatea apocaliptică a revoluționarismului rus ce avea să culmineze cu Lenin rămâne, după părerea mea, Demonii lui Dostoievski. E suficient s-o citim ca să pricepem lumea din care venea Lenin. Este, în fond, un Piotr Verhovenski care a citit Capitalul: cam asta ar fi, pe scurt, definiția a ceea ce s-a petrecut cu bolșevismul în secolul XX. Întâlnirea fatidică și funestă între Verhovenski și Marx îl desfigurează fundamental pe Marx: s-ar fi cutremurat în mormânt știind că s-a ajuns la această perversiune a gândirii sale! Ea duce totuși la apariția unui organism politic care avea să influențeze fundamental, devenind organism politic global, cu prezențe similare de la Shanghai la Barcelona. Apropiindu-ne de anul 1956, aș aminti un episod extrem de important, adeseori uitat în preistoria luptei pentru libertate și a rezistenței la proiectul totalitar comunist. Este vorba despre momentul martie 1921, respectiv insurecția soldaților și ofițerilor de marină de la Kronstadt, fortăreața de lângă Sankt Petersburg. Este primul mare episod ce avea să culmineze ulterior cu ’56, ’68, ’80 și, respectiv, revoluțiile din 1989. Kronstadt reprezintă prima mare lovitură și coincide cu Congresul Partidului Bolșevic, la care se iau două hotărâri extrem de importante: introducerea Noii Politici Economice (NEP), pe de o parte, și, pe de altă parte, suprimarea insurecției de la Kronstadt, la care Lenin, Troțki și Stalin nu au nici un fel de divergență. Tot ce se va petrece ulterior în luptele lor nu schimbă un dat fundamental: toți trei sunt de acord că insurecția de la Kronstadt trebuie distrusă. Ea nu era o insurecție antimarxistă sau antisocialistă, ci una antitotalitară, sloganul principal al răsculaților fiind „soviete fără comuniști“!

Această tradiție extraordinară avea să renască în timpul Războiului Civil din Spania, la Barcelona, în comunismul libertar: de fiecare dată comisarii au știut cum s-o sufoce și s-o distrugă. Atunci apar disidențele în interiorul comunismului. Ulterior, există diverse momente „tip Kronstadt“ ce duc treptat la erezie și, în consecință, la apostazie. Este doar primul moment de trezire în această fenomenologie a rupturii cu proiectul autoritar despotic leninist. Există de acum o serie de figuri importante ale stângii leniniste care afirmă că se merge pe un drum eronat, că este ceva greșit cu proiectul însuși. O carte extrem de importantă apărută în 1949, în plin Război Rece, cu rol de dinamită ideologică în timpul acestuia, se numește The God That Failed – Dumnezeul eșuat sau Dumnezeul care a dat greș. În ea, o serie de intelectuali ai secolului XX care au crezut în utopia comunistă descriu momentul trezirii din această utopie. Este vorba despre Arthur Koestler, Ignazio Silone, Stephen Spender, Louis Fischer, Richard Wright, André Gide. Este extrem de important ca o persoană să fi avut de-a face cu aceste mișcări, să le fi înțeles eroarea și să se fi rupt de ele. Să ne amintim de Milovan Djilas cu a sa autopsie a nomenklaturii comuniste, Noua clasă. Îl citez pe unul dintre cei mai interesanți prozatori italieni ai secolului XX, prezent în volumul The God That Failed, Ignazio Silone, care spune (referindu-se la o discuție purtată cândva cu liderul comunist Palmiro Togliatti) că lupta finală nu se va da între comuniști și anticomuniști, ci între comuniști și ex-comuniști. Dacă ne uităm la marile lupte intelectuale ale secolului XX, cam așa s-a întâmplat. Recent a apărut biografia lui Silone datorată lui Stanislao Pugliese, istoricul american care a scris și o fascinantă carte despre gânditorul italian Carlo Rosselli, ucis de Mussolini, spirit deopotrivă anticomunist și antifascist, autorul unei tentative de a întemeia socialismul liberal. Tot acum câteva luni a fost tradus în egleză și romanul lui Silone, Bitter Spring (titlul original este Fontamara).

Au existat deci numeroase Kronstadt-uri mentale. Pe parcursul Războiului Civil din Spania mulți înțeleg că jocul pe care îl face Stalin privește instaurarea unei dictaturi de tip stalinist în Spania republicană. Dacă nu erau convinși suficient, în 1939 vine Pactul sovieto-german, picătura ce umple paharul pentru varii intelectuali sau militanți comuniști. Este momentul în care Koestler însuși ajunge la ruptură, moment profund lămuritor și pentru Orwell, niciodată membru al Partidului Comunist, dar toată viața un intelectual socialist, de stânga, în pofida unei anumite retorici care a încercat să-l anexeze complet dreptei sau conservatorismului politic (ca și în cazul fraților Roselli, care au condus mișcarea Justizia e libertà). Kronstadt a fost deci prima stație în ceea ce putem numi fenomenologia deșteptării sau, altfel spus, dialectica dezvrăjirii (disenchantment).

Stalinismul ca sistem totalitar a acționat pe