Aparatul pe care-l construia Brennan era ceva mai înalt decât el, masiv şi cilindric. Se găsea lângă una dintre uşile grele înapoia cărora aşteptau componentele Protectorului.

— Vreau să fiu cât mai sigur că pot obţine o polarizare adecvată a câmpului, îi spuse lui Elroy. Altfel, este posibil ca tot Protectorul să colapseze în sine.

— Ca şi Kobold, nu? O poţi face?

— Cred că da. Cei din neamul Pak au făcut-o… presupunem noi. Dacă eu n-o pot face, va trebui să presupun că au altă modalitate de a-şi ţine navele în tandem.

— Unde îi va fi locul?

— O să-l ataşez înapoia modulului arsenal. Nava ta se va găsi în spatele cabinei de comandă. Este drept, vom fi niţel cam înşiraţi. Amicii noştri nu vor fi surprinşi că am modificat proiectul navei. Ar fi făcut-o ei înşişi, dacă ar fi avut sculele şi materiile prime necesare.

— Ce te face să crezi că nu le au?

— Nu cred aşa ceva, răspunse Brennan. Mă tot întreb ce anume vor construi, după ce vor afla ce am eu.

După câteva zile, reapăru în observator.

— Am terminat, anunţă el scurt. Pot obţine câmpul de gravitaţie polarizată de care am nevoie. Ceea ce înseamnă că-l poate obţine şi un Pak, ceea ce înseamnă că probabil deja îl utilizează.

— Atunci, suntem gata de desprindere. În sfârşit!

— Mai întâi, trebuie să ştiu ce fac cercetaşii Pak. Îţi promit că nu va dura mai mult de douăsprezece ore.

Pe ecranul telescopului, cercetaşii se vedeau sub forma unor punctuleţe verzi, situate la mare distanţă unul de celălalt şi evident mai aproape de Soare. Brennan păruse să ştie cu exactitate regiunea unde să-i caute — la urma urmelor, îi observa de două luni.

— Continuă cu acceleraţia de 3 g, spuse el. Se vor opri la Soare. Până aici am avut dreptate în privinţa lor. Să vedem cât de departe pot împinge lucrurile.

— N-ar fi momentul să-mi spui care sunt intenţiile tale?

— Aşa-i. Părăsim Olandezul Zburător, chiar acum. La dracu' cu-ncer-carea de a-i convinge că vin dinspre steaua Van Maanen. Oricum, ne văd din unghiul necorespunzător. Voi porni spre Wunderland, cu acceleraţia de 1,08 g, pe care o voi menţine-o timp de o lună, apoi voi accelera la 2 g şi voi începe să virez. Dacă mă vor observa, vor coti după mine, cu condiţia să-i fac să creadă că sunt îndeajuns de periculos.

— De ce…, începu tânărul să întrebe apoi îşi aminti că 1,08 g era gravitaţia la suprafaţa Căminului.

— Nu vreau să creadă că sunt un Pak. Nu deocamdată. Este mult mai probabil să urmărească un alien capabil să construiască ori să fure o navă Pak. Şi nu vreau să mă folosesc de gravitaţia Pământului. Ar fi un indiciu.

— De acord, însă acum vor crede că venim de pe Cămin. Doreşti lucrul ăsta?

— Cred că da.

Căminul nu prea avea de ales în privinţa intrării în război. Elroy oftă. De fapt, cine avea de ales?

— Dacă doi dintre ei îşi continuă drumul spre Soare, întrebă el, iar celălalt pleacă după noi?

— Asta-i frumuseţea. Ei continuă să rămână la opt luni-lumină unul de celălalt. Fiecare dintre ei trebuie să vireze cu opt luni înainte de a-i vedea pe ceilalţi că virează. Revenirea la cursul iniţial îi poate costa încă un an şi jumătate. Până atunci, ar putea hotărî că sunt prea periculos pentru a fi lăsat să scap. — Brennan ridică ochii de pe ecran. — Se pare că nu-mi împărtăşeşti entuziasmul.

— Brennan, abia după doi ani blestemaţi vei şti dacă cercetătorii Pak s-au luat după tine. Un an ca să te observe, plus un an până vei vedea dacă şi-au schimbat cursul.

— Nu-s chiar doi ani, dar e pe aproape. (Sub proeminenţa lor osoasă, ochii lui Brennan erau întunecaţi.) Câtă plictiseală eşti în stare să suporţi?

— Nu ştiu.

— Ţi-aş putea construi o capsulă cu câmp de stază, folosind două torpile cu radon.

Dumnezeule, un respira!

— Hei, asta-i o idee bună! Dar ar înseamnă să arunci radonul, nu-i aşa?

— La dracu', nu! N-aş face una ca asta. O să aduc două torpile în cabină, şi între generatoare o să improvizez o carapace metalică.

Conştiinţa îl trase de mânecă pe tânăr.

— Auzi, tu simţi în acelaşi fel ca mine? Mă refer la aşteptare… Am putea supraveghea pe rând.

— Termină! Eu aş putea aştepta şi ziua Judecăţii de Apoi fără să clintesc un deget — dacă aş avea o motivaţie.

Elroy râse uşurat. Amânările permanente îi măcinaseră nervii.

* * *

Capsula de stază era un cilindru din fier moale, măsurând aproximativ doi metri; prin sudarea de cele două torpile cu radon, lungimea ansamblului era de cinci metri. Fuseseră nevoiţi să-l introducă prin uşa care asigura legătura între bucătărie şi sala de gimnastică.

Elrroy încăpea în el ca într-un sicriu. Îl simţea ca pe un sicriu. Încleşta însă dinţii, stăpânindu-şi cuvintele, în timp ce-l aştepta pe Brennan să închidă chepengul convex.

Acesta scoase un bubuit înfundat.

Eşti sigur că va funcţiona?

Nu fi idioţi Aşa a fost colonizat Căminul. Bineînţeles că va funcţiona. Brennan l-ar fi crezut un papă-lapte.

Aşteptă în întuneric. Şi-I imagină pe Brennan terminând sudurile, testând circuitele şi legăturile, înainte de a cupla contactul. Apoi… n-ar mai fi simţit trecerea timpului. Când chepengul s-ar fi deschis, el ar fi întrebat prosteşte: „N-a funcţionat?”.

Gravitaţia îl lovi pe neaşteptate de undeva de sus. Elroy simţi că se lipeşte de fundul capsulei şi nu se mai putu clinti. Icni de şoc şi surpriză. Nu mai trebuia să întrebe — Protectorul se afla în zbor, accelerând cu cel puţin 3 g.

Chepengul se deschise larg. Brennan îl prinse de subsuori şi-l ridică. Palmele îi erau dure, aidoma unor lame de cuţit. Îl ajută pe Elroy — pe jumătate purtându-l — să se deplaseze până la o cuşetă. Palmele îi coborâră încet până la talia tânărului, aşezându-l în cuşetă.

— Nu-s olog, mârâi Elroy.

— Dar te vei simţi aşa, replică Brennan, aşezându-se