demult special pentru el (el mă numi), apoi la istoria filozofiei, fiindcă adepții marelui poet și filozof mă izolară curînd de el și înțelesei, fără să mi se spună, că era mai bine să trec la altă catedră. La istoria filozofiei era titular N. B., care mă cunoștea din studenție și mă aprecia, el fusese acela care mă numise „tinere savant”… Cît despre haine, universitatea avea un așa-zis economat, un magazin în care găseai stofă pe care o puteai cumpăra la prețuri mult reduse față de cele din comerțul încă necontrolat de stat, pe baza unei cartele cu puncte; atîtea puncte, atîția metri, trebuia să calculezi bine ce iei cu ele, un costum sau un palton, nu ți-ajungeau și pentru unul și pentru altul. Aceste puncte aveau să dăinuie mulți ani în amintirea contemporanilor, cu extensie de sens și asupra altor activități. Cutare inginer, avea să se spună (sau arhitect, sau profesor), e un inginer pe puncte, adică făcut prea repede și cu rabat asupra inteligenței și valorii lui profesionale, în raport cu un inginer cu studii anterioare regimului.

Aranjatul lucrurilor mele în apartamentul Matildei (care spre bucuria ei nu fusese naționalizat în 11 iunie, deși alții o pățiseră, se considerase, se pare, că parterul în care stătea familia Cheresteșiu nu era de fapt un parter, ci un demisol) nu dură mai mult de cîteva ore, fiindcă rafturile mele sărace, divanul-studio și măsuța zisă birou le trimisesem părinților, să le vîndă sau să le păstreze, nu mai aveam acum nevoie de ele: minunatul birou la care scrisese Petrică poezii (de fapt nu scrisese!), biblioteca, pe care o umplui cu cărțile mele, erau ale Matildei. „Sper, îi spusei eu vesel în timp ce goleam sacii cu cărți în fața bibliotecii deschise, ajutat de ea, că nu vei găsi nici un fel de amatori pentru tratatele mele de filozofie. Ar fi mare minune!” „Cine știe, rîse ea, poate mai tîrziu!” „De ce mai tîrziu?” „Pînă se termină epurarea bibliotecilor în oraș și a anticariatelor. N-ai auzit?”

Auzisem. Funcționa o comisie de epurare în oraș, dar nu mă gîndisem și nu știam pînă la ce limite se epura, credeam că erau epurate doar cărțile naziste și rasiste, ceea ce mi se păruse firesc. „Vrei să spui, o întrebai pe Matilda, că se epurează și cărțile de filozofie?” „Bineînțeles! Și cele pornografice, mai adăugă ea, chiar și cele de valoare, adică ilustrate de pictori și gravori celebri, ne-a arătat zilele astea o colegă a cărei soră lucrează în această comisie un astfel de exemplar. Distrați-vă, zice, că mîine o dau îndărăt la ars.” „Era interesant acel exemplar?” „Foarte! Era comic! Ca în Boccaccio. Se epurează și clădirile”, continuă Matilda. „Cum clădirile?!” făcui eu mirat. „Da, clădirile. Cunoști blocul din centru, vizavi de Hotel Royal, construit de marele Gociman, cu splendide cariatide… Ei, cariatidele acestea, din pricina sînilor, vor fi dărîmate zilele astea. Tovarășul Calcan, președintele comitetului provizoriu al sfatului popular, ne-a dat, foarte indignat, ordin să terminăm cu «porcăriile» astea…” „Nu i-a explicat nimeni?” „Ce să-i explice?” „Să i se arate albume de orașe, clădiri antice, temple…” Matilda drept răspuns își dădu capul pe spate și rîse, semn că ori îl cunoștea bine pe acest Calcan și ar fi fost comic să încerce cineva să-i explice, ori chiar i se explicase și Calcan dăduse un răspuns într-adevăr comic. „Mie, continuă Matilda, mi-a dat Calcan acest ordin, nu știu de ce a cășunat pe mine, te pomenești că i-oi fi plăcut, m-am gîndit, și i-am spus că o operă de artă etc nu se dărîmă, e ceva frumos… Aiurea! Cum frumos, tovarășă, zice, dacă dumneata ai umbla cu curul gol pe stradă, asta ar fi ceva frumos?! (de unde am dedus că între sîni și… rest el nu face nici o deosebire, ca și cînd nu din sîni ar fi supt laptele cu care l-a hrănit mă-sa cînd era în fașă). Executați ordinul, zice, și în trei zile să nu mai văd chestiile astea în plin centrul orașului.” „Și le-ați dărîmat?” „Încă nu! Mai încercăm să intervenim, dar nu cred că vom reuși…”

Matilda făcea parte dintr-o comisie pentru arhitectură, se înscrisese în partid cu un an în urmă și i se dădeau tot felul de sarcini. Îi plăceau, aș putea spune chiar că o înveseleau, ca și cînd ar fi fost vorba de o comedie. Îmi povestea tot felul de lucruri de acest gen, în care eroii semănau cu acest Calcan. Nu știu de ce era ea veselă, fiindcă eu mă indignam. Auzisem îndată după naționalizare că niște comisii de inventariere a bunurilor moșierilor de prin conace socotiseră de pildă cărțile acestora drept ceva dăunător, din moment ce le găsiseră într-un conac moșieresc, le aruncaseră în curte și seara țăranii făceau cu ele un foc pașnic, tăifăsuind la lumina lor fizică, în timp ce strămoșii lor culturali le scriseseră pentru lumina lor spirituală. Desigur, imaginația mea mergea departe, exagera. Cine știe ce ediții de valoare pieriseră, poate chiar cărți foarte vechi, îmi spuneam, hîrtii, documente de preț… Poate că nu, dar era exclus să-ți imaginezi că atîtea generații care trecuseră prin aceste conace să nu fi moștenit asemenea valori? Locul lor era în bibliotecile publice, nu să le arunci pe foc. Auzisem de însușiri de covoare, mobilier, tablouri, dar și de arestări în legătură cu aceste însușiri… Matilda, „analfabetă”, cum îi spusese Petrică, ai fi zis că se distra povestind. „S-a dat ordin să vopsim zidurile orașului, continuă ea, zidurile vechii cetăți. Nu i-au plăcut tovarășului Calcan, a spus că sînt «urîte», să le vopsim în roșu. Cred că s-au și apucat de treaba asta, exclamă ea în hohote. Așa că păstrează-ți bine cărțile, și te sfătuiesc să nu vorbești despre ele.”

Nu știa ce spune, n-avea să treacă mult și… dar mai bine să nu anticipez, fiindcă nu trăgeam atunci nici o concluzie din aceste semne, tocmai începusem să-l citesc pe Marx, pe Engels, pe Lenin și mai ales pe Stalin, a cărui figură mă fascina, citeam despre el alte cărți decît