— Da, făcu Brînduș.

— Ai vrut să-l insulți.

— Da.

— Dar cum ți-ai permis tu, un mîrlan din Breaza, să-mi insulți familia? izbucni căpitanul, mîniindu-se din nou. Dacă te-auzea cineva? Te-auzea cineva din stradă și mîine toată lumea bună ar fi aflat că Agripina a rămas repetentă?

— Nu putea să audă, se apără Brînduș. Am vorbit foarte încet, ca să mă audă numai el, Valentin.

— Aveai ce-aveai cu el, că te snopise la box.

— Da.

Cîtva timp nu se auziră decît greierii. Căpitanul tăcuse și se scărpina nervos și dezorientat la ceafă.

— Ești al dracului, reîncepu el tîrziu. Ești un individ curios și-al dracului. Cînd ai mănușile în mînă, nu te aperi, îl lași pe Valentin să te umple de sînge și după aceea cînd eu, arbitrul, am proclamat demult sfîrșitul match-ului, tu îmi insulți familia și vrei să te iei la bătaie cu pumnii, ca haimanalele de pe maidan.

Brînduș tăcea, continuînd să-l privească.

— Dar cum paștele mă-si te-ai gîndit tocmai tu la asta, că Agripina, fată cultă, a rămas repetentă? Cum ți-o fi venit ție tocmai lucrul ăsta în cap? De ce n-ai inventat altceva?

Se opri cîteva clipe, apoi izbucni deodată, ridicînd amenințător brațul:

— Să nu te prind că mai spui la cineva, că te omor în bătaie! Te bat cu cravașa de te las lat! Te las lat! repetă cît putu mai rar.

A doua zi, către apusul soarelui, Brînduș nu se mai opri la rîpă să privească încrucișarea trenurilor. Porni pe șosea și după cîtva timp apucă la întîmplare o cărăruie și începu să urce dealul. Înainta după obiceiul lui, fără grabă și totuși spornic, cu mîinile în buzunarele pantalonilor, concentrat. Curînd pătrunse într-un luminiș și se așeză pe iarbă. Fuseseră vilegiaturiști pe aici. Locul era plin de jurnale și hîrtii unsuroase și Brînduș le privi pe fiecare cu atenție, ca și cum ar fi vrut să și le întipărească în minte. Cînd soarele se retrase și de aici, se ridică brusc și plecă mai departe, spre costișa primăriei, unde se cosise de curînd fînul. Dar se auzi deodată strigat din urmă: „Hei, băiețaș!” și întoarse capul. La vreo zece pași, o fată îi făcea semn cu mîna s-o aștepte. Era blondă, aproape palidă și foarte înaltă, uscățivă, cu brațele neașteptat de lungi. Cînd se apropie de el, Brînduș observă că are ochii albaștri, dar atît de șterși, încît păreau decolorați. Gura îi era curios desenată, buza de jos lungă, subțire și discretă, iar cea de sus robustă și cărnoasă, dîndu-i un aer de pește rar, exotic. Era, de asemenea, curios îmbrăcată: rochia, de o nedefinită culoare roz-gălbuie, părea mult prea scurtă și avea mînecile prea lungi. Brînduș o privi fără să se tulbure, apoi îi zîmbi și-și continuă drumul. Fata grăbi pasul și cîteva clipe în urmă îl ajunse și-l prinse de braț.

Doriți versiunea completă? Dați un click pe butonul PayPal

Menționați TITLUL și FORMATUL dorit (pdf / epub / mobi / azw3) și îl veți primi la adresa dvs. de email. Acesta va avea inserat în metadata un cod unic de identificare.

MĂ AJUTAȚI ASTFEL SĂ CONTINUI SĂ SCANEZ, SĂ REDACTEZ, SĂ RESTAUREZ COPERȚI SAU ILUSTRAȚII ORIGINALE, TOATĂ ACEASTĂ MUNCĂ METICULOASĂ DIN PURĂ DRAGOSTE DE CĂRȚI.

VĂ MULȚUMESC!

O FOTOGRAFIE VECHE DE 14 ANI

Cu patru ani înainte i se întîmplase același lucru: găsise biserica pe neașteptate, cînd începuse să-i fie teamă că se rătăcise. O clădire cuminte și fără vîrstă, întru nimic deosebită de casele dimprejur. Era atîta lume, încît se oprise lîngă ușă, dezorientat.

De data aceasta, biserica era goală. Dar zări un ușier lîngă altar și se îndreptă spre el în vîrful picioarelor.

— Numele meu e Dumitru, începu el zîmbind. Nu cred că vă mai aduceți aminte de mine. Am fost pe aici acum patru ani. Ca să vă spun drept, venisem din greșeală, adăugă după o scurtă șovăire, coborînd glasul. Credeam că are să fie un festival al asociațiilor culturale baltice. Soția mea e letonă. Știam că o să-i facă mare plăcere aflînd că am traversat jumătate de oraș ca să asist la un festival baltic. Și, ce să vă spun, am fost impresionat de cum am intrat: toată sala asta plină de lume, și doctor Martin vorbind de la pupitru. Vorbea înflăcărat și sincer, ca un profet.

— Un festival al asociațiilor culturale baltice? spuse ușierul clipind din ochi. Parcă mi-aduc aminte.

— Dar vedeți, tocmai asta e frumusețea, adăugă Dumitru zîmbind din nou. Festivalul avusese loc cu o săptămînă mai înainte, și eu nu știusem. Mă înșelasem cu o săptămînă. Citisem afișul și nu observasem data. Mare e puterea lui Dumnezeu! exclamă cu gravitate. Venisem pentru festival și cînd colo, aici, în sala asta, predica doctor Martin. Predica și făcea miracole.

— Parcă mi-aduc aminte, vorbi din nou ușierul. Un festival al asociațiilor baltice, al tuturor asociațiilor baltice. A fost foarte frumos… Conferințe, coruri, dansuri… îmi aduc aminte.

— Îmi pare rău că nu l-am văzut și eu, începu Dumitru după o pauză. Confundasem datele și am venit o săptămînă mai tîrziu. Dar, cum vă spuneam, așa s-a întîmplat minunea: dintr-o greșeală de dată. Chestie de o săptămînă.

— Îmi aduc foarte bine aminte, reluă ușierul. Coruri și grupuri de copii cu clopoței. Ba nu, mă înșel… Copiii ăștia cu clopoței, despre care vă vorbesc, au fost aici cu o altă ocazie. Tot la un festival…

— Și acum, îl întrerupse Dumitru, pentru că m-au adus din nou treburile pe aici, m-am gîndit să trec să-l văd și să-i mulțumesc. Pe doctor Martin, vreau să spun.

Ușierul clătină hotărît din cap.

— Dînsul n-a fost la festival. Poate vreți să spuneți doctor Williams. Dînsul se ocupă de lucrurile astea, întruniri și festivaluri. Veniți cu mine, adăugă îndreptîndu-se spre o ușă laterală. Să nu plece, că tocmai acum s-a terminat consiliul.

Ajunși în coridor, ușierul grăbi brusc pasul.

— Nu că aș avea ceva contra, începu Dumitru ținîndu-se după el,