— Agripina e sora ta? îl întrebă în șoaptă. Aia care a rămas repetentă, nu e așa?

Valentin împietri îmbujorat, cu cămașa în mînă.

— Nu e adevărat! făcu el tîrziu, cu un mare efort.

— A rămas repetentă! spuse Brînduș, cu același zîmbet nefiresc de blînd pe buze.

Apoi, fără să mai aduge ceva, fără să salute, se îndreptă spre portița din fundul grădinii, o deschise și porni încet, cu mîinile în buzunare, continuînd să zîmbească. Se prefăcu că nu vede ceata de băieți care se luase după el. Cîtva timp îi auzi, destul de aproape în urma lui, batjocorindu-l:

— L-a bătut de l-a stins! L-a umplut și azi de sînge!

Brînduș recunoscuse glasul Năsosului și se înveseli deodată. Se opri și scuipă de mai multe ori în șanț, încercînd să scape de gustul sîngelui care-i stăruia încă în gură. Apoi își continuă drumul, cu pasul și mai leneș, așteptînd să audă glasul Năsosului. Trebuia să mai spună: „Bătea la el băiatul căpitanului de parcă bătea la nuci! Îl plesnea cu mănușa de-i săreau scîntei din ochi!”. Lui Brînduș îi plăcea expresia asta „îi săreau scîntei din ochi” și zîmbea cu o secretă satisfacție de cîte ori o auzea. Și tot Năsosu mai spusese odată: „I-a fulgerat Valentin o tangentă de l-a năucit!”. Îi plăcuse și expresia, deși nu înțelegea prea bine ce voia să spună. Dar Năsosu n-o mai folosise de mult.

Trecuse de vila cu clopoței și se miră că nu mai aude nimic în urma lui, dar nu întoarse capul să privească. Mergea alene, cu mîinile în buzunare, oprindu-se la răstimpuri să scuipe în șanț. Nu se mai auzeau acum decît greierii. Și deodată înțelese de ce nu-l mai strigase nimeni. Ghicise pasul greu și pripit al ordonanței, apoi îl auzi strigînd de departe:

— Hei, musiu!

Se opri și întoarse încet capul. Marin alerga spre el.

— A dat ordin domnul căpitan să stai pe loc, spuse, apucîndu-l de braț. Să stai pe loc și să-l aștepți, că vine și dumnealui acușica.

— Dă-mi drumul, spuse Brînduș, încercînd să-și elibereze brațul.

— Nu, musiu! Așa a dat ordin.

— Nu-ți fie teamă, că nu fug, îl întrerupse Brînduș. Eu știu ce vrea domnul căpitan. Dă-mi drumul!

— Nu, musiu, făcu soldatul clătinînd din cap.

Apoi tăcură amîndoi, așteptînd în marginea șoselei. Tîrziu, îl văzură pe căpitan. Călca nervos, cu picioarele lui scurte și privea tot înainte, încordat, parcă nu i-ar fi zărit încă. Se opri lîngă ei și răsuflă adînc.

— Marine, întoarce-te acasă și spune coniței să nu se impacienteze, că nu întîrzii mai mult de un sfert de ceas.

După ce soldatul dispăru, se apropie mai mult de Brînduș.

— Cine ți-a spus că Agripina a rămas repetentă? îl întrebă el în șoaptă. Întîi și întîi că nu e adevărat, e o calomnie. Dar cine ți-a spus?

— Nu mi-a spus nimeni, vorbi calm Brînduș. Asta e de la mine. Știam că nu e adevărat, dar am spus-o așa, ca să văd ce-are să facă Valentin.

— Brînduș, îl întrerupse căpitanul, tu ești un mare pezevenghi! Tu faci pe prostul ca să-ți bați joc de mine și de familia mea, dar să nu crezi că eu am să înghit la infinit afronturi și aluzii de la un mucos ca tine. Întîi și întîi, cum îți închipui tu că eu, căpitanul Lopată, am să cred că ți-a venit să spui așa, deodată, din senin, din iarbă verde, că fata mea a rămas repetentă? De unde una pînă la alta? De ce să-ți vină tocmai lucrul ăsta în minte, că fata mea a rămas repetentă? De ce tocmai chestia asta cu repetenția? Ce-ai înlemnit așa? strigă el văzînd că Brînduș îl privește drept în ochi, fără să spună nimic. Răspunde!

— Mă gîndeam ce să vă răspund, începu Brînduș cu gravitate, și tocmai m-ați întrerupt cînd mă gîndeam.

Căpitanul îl apucă de braț și-l scutură de cîteva ori, dar începură să se audă voci în susul șoselei, parcă un grup gălăgios ar fi ieșit dintr-o curte și căpitanul, cu un efort, se stăpîni.

— Eu îți vorbesc prietenește, reîncepu el coborînd din nou glasul. Poți să ai toată încrederea în mine. Nu-ți fie frică, n-am să-ți fac nimic.

— Nu mi-e frică, spuse Brînduș, dar nu știu cum să vă explic… Ca să puteți înțelege, ar trebui să cunoașteți un secret al meu. Și asta mă gîndeam cînd m-ați întrerupt: cum să vă spun secretul?

Căpitanul îl privi adînc, silindu-se parcă să-i ghicească gîndul.

Două perechi tinere se îndreptau spre ei, vorbind tare.

— Am și eu secretele mele, începu brusc căpitanul, cu un glas mai nuanțat, în care răzbătea chiar și simpatie, dar toate sînt în legătură unul cu altul, dacă înțelegi ce vreau să spun. Bunăoară, nu știu dacă ai băgat de seamă, astă seară, în timpul match-ului, aveam un secret cu Valentin, îl învățasem mai dinainte cum să-ți aplice un swing cu stînga, urmat de o directă cu dreapta, ca să te facă knock-out. Dar vezi că secretul ăsta era în legătură cu match-ul.

Se întrerupse ca să-și aprindă o țigară și trase lung primul fum.

Perechile trecură pe lîngă ei, continuînd să vorbească.

— Așa sînt secretele, reluă căpitanul după ce grupul se depărtase. Întotdeauna sînt în legătură unul cu altul. Dar ce-au a face secretele personale cu Agripina? De unde ți-a venit ție să spui că Agripina a rămas repetentă? Ai mai spus asta la cineva?

— Nu. N-aș fi putut s-o spun, pentru că știam că nu e adevărat. Am spus așa, în glumă, ca să văd ce are să facă Valentin. Poate s-ar fi supărat și ar fi sărit la mine și atunci ne-am fi apucat la bătaie, dar de-adevăratelea, fără mănuși.

— Ah! exclamă căpitanul, parcă ar fi început să se dumirească. Înțeleg ce vrei să spui. Ai vrut așa, ceva, ca un fel de idee, ca să-l provoci pe