— M-hm.

— Nu-ți place de el.

— Nu foarte tare.

— Dar e aici.

— Da.

— Împreună cu mătușa Carrie.

— Da, este. Bunicul se încruntă. Și acum nu mă mai bate la cap. Hai să mergem la magazinul cu ciocolată de casă, spune.

Și asta facem. O ieșire reușită. Nu mă strigă Mirren decât o singură dată.

•

Ziua de naștere este sărbătorită la cină, cu tort și cadouri. Taft e surescitat de cât zahăr a mâncat și se julește la genunchi căzând de pe o piatră mare din grădină. Îl duc la baie să-i pun un plasture.

— Mirren îmi punea întotdeauna plasturii, spune. Vreau să spun, când eram mic.

Îl strâng de braț.

— Vrei să-ți pun eu plasturii de acum încolo?

— Taci din gură, îmi răspunde. Am deja zece ani.

•

A doua zi, mă duc la Cuddledown și mă uit sub chiuveta de la bucătărie.

Există bureți acolo și lichid de curățat care miroase a lămâie. Prosoape de hârtie. O sticlă de clor.

Mătur cioburile de sticlă și panglicile încurcate. Umplu saci întregi de sticle goale. Aspir chipsurile de pe jos. Frec podeaua lipicioasă a bucătăriei. Spăl fețele de masă. Șterg praful de pe geamuri și pun jocurile în dulap, apoi curăț gunoiul din dormitoare.

Las mobila aranjată cum îi place lui Mirren.

Dintr-un impuls, iau un bloc de desen și un pix din camera lui Taft și încep să desenez. Abia dacă schițez niște siluete din câteva linii, dar oricine își poate da seama că sunt Mincinoșii mei.

Gat, cu nasul lui dramatic, stă picior peste picior, citind o carte.

Mirren poartă bikini și dansează.

Johnny are pe față o mască pentru scufundări și ține un crab într-o mână.

Când termin, lipesc desenul pe frigider, lângă vechile schițe în creion cu tati, bunica și câinii.

A fost odată ca niciodată un rege care avea trei fiice frumoase. Fiicele acestea au crescut și s-au făcut femei în toată firea, care au avut copii, niște copii frumoși, mulți, mulți copii, numai că s-a întâmplat ceva rău,

ceva prostesc,

criminal,

teribil,

ceva ce s-ar fi putut evita,

ceva ce n-ar fi trebuit să se întâmple niciodată,

și totuși ceva ce ar putea, până la urmă, să fie iertat.

Copiii au murit într-un incendiu – toți, cu excepția unuia.

Numai unul a rămas, iar acesta…

Nu, nu e bine.

Copiii au murit într-un incendiu, toți, cu excepția a trei fetițe și doi băieți.

Erau trei fete și doi băieții rămași.

Cadence, Liberty, Bonnie, Taft și Will.

Și cele trei prințese, mamele lor, au fost dărâmate de supărare și disperare. Au băut și au cheltuit pe cumpărături, au flămânzit și au frecat totul lună și s-au ales cu obsesii. S-au agățat una de alta în durerea lor, s-au iertat una pe alta și au plâns. Și tații au fost supărați, deși se aflau departe; iar regele a căzut pradă unei blânde nebunii, din care vechea sa fire iese rareori la iveală.

Copiii erau înnebuniți și triști. Erau chinuiți de vinovăție fiindcă rămăseseră în viață, chinuiți de dureri de cap și de frica de stafii, chinuiți de coșmaruri și de apucături stranii, pedepsiți fiindcă rămăseseră în viață, pe când ceilalți muriseră.

Prințesele, tații, regele și copiii se fărâmițau cu toții precum cojile de ouă, prăfuiți și frumoși – fiindcă întotdeauna fuseseră frumoși. Se părea

că

se părea că

această tragedie însemna sfârșitul familiei.

Și poate că asta se și întâmpla.

Sau poate că nu.

Erau o familie frumoasă. Încă.

Și o știau. De fapt, tragedia le conferise cu timpul o oarecare grandoare. Era un mister la mijloc. O sursă de fascinație pentru cei care le urmăreau familia din afară.

— Copiii cei mari au murit într-un foc, spuneau locuitorii din Burlington, vecinii din Cambridge, părinții elevilor la școli private din sudul Manhattanului și cetățenii cu etate din Boston. A luat foc insula, spuneau. Vă amintiți, cu câteva veri în urmă?

Cele trei fiice frumoase deveniseră și mai frumoase în ochii privitorilor.

Lucru pe care fiicele nu l-au pierdut din vedere. Nici tatăl lor, chiar și în starea lui de decădere.

Și totuși, copiii rămași,

Cadence, Liberty,