— Călătoria cu trenul trebuie să fi durat mai multe zile. În tot acest timp nu ai mâncat nimic?

Arthur ridică din umeri.

— Într-o gară o vânzătoare ambulantă mi-a dat două mere. Și mai aveam apă.

— Te-ai săturat? Mai avem pâine și brânză și…

— Mulțumesc, o întrerupse el. Este suficient. Dacă mănânc mai mult, cu siguranță mi s-ar face rău.

Helene se ridică. Listă în gând lucrurile la care trebuia să se gândească, stabili întrucâtva un plan, ca la programare, ca să știe exact ce voia să facă și ce trebuia să evite.

— Îți arăt unde se află dușul, zise gândindu-se dacă în boiler apa era suficient de fierbinte.

El o urmă. Ea îi dădu un prosop, îi arătă unde era baia, unde era camera lui Armin și trase sertarele cu haine.

— Poți lua ceea ce ți se potrivește.

— Ale cui sunt lucrurile?

— Ale fratelui meu. A căzut la intrarea în Polonia.

— Oh, îmi pare rău.

Ea împinse la loc sertarele. Va trebui să fie atentă să nu rămână nicio urmă după Arthur. Niciun fir de păr în scurgerea de la duș. Va trebui să pună prosopul și rufăria de pat între celelalte rufe. O mie de lucruri. Un program pentru calculator era mai ușor de făcut. În viață totul se petrece aiurea.

— Probabil că eu va trebui să mai ies, zise ea.

— Cum așa?

— Ca să găsesc o soluție.

În privirea lui citi suspiciunea. Dar și frica. Exact așa se uitase la ea iepurașul când îl găsise afară lângă gard, ascuns sub crengi.

— Este de ajuns dacă pot să rămân aici în noaptea aceasta. Nu trebuie să te pui în pericol din cauza mea. După ce mă încălzesc, mâine plec mai departe.

— Încotro?

El ezită, era evident că prefera ca măcar în acest moment să nu se gândească la asta.

— Până la München pot să ajung, ai văzut. Münchenul este mare, voi găsi eu o ascunzătoare.

— Pentru cât timp?

— Până când războiul va fi definitiv pierdut.

Helene îl examină cu privirea, așa cum stătea, epuizat. Și văzu în ochii lui, dincolo de teamă și disperare, ceva din ororile pe care aceștia le văzuseră.

— Liniștește-te. Am să văd ce pot face.

El șovăi și în cele din urmă acceptă.

— Atunci mă duc să fac un duș. Și… mulțumesc pentru tot. Este deja mai mult decât aș fi putut să sper.

Helene așteptă ca el să dispară în baie și să audă apa curgând. Apoi se duse în camera ei, luă telefonul din încărcător, o sună pe Marie și o întrebă dacă ar putea să treacă puțin pe la ea.

— Vocea ta sună ciudat, spuse mirată prietena ei.

— Am nevoie de o încurajare și de un sfat, răspunse Helene. Unde le-aș putea găsi dacă nu la tine?

Marie râse.

— Ei, atunci vino. În mod sigur nu mă voi culca devreme. Copilul joacă fotbal în pântecul meu. Mă tem că nu voi putea să adorm până nu voi afla scorul final.

Marie era gravidă în luna a șaptea și de câtva timp copilul ei era foarte activ.

— Mulțumesc. Acum mă urc pe bicicletă.

Helene încheie discuția și puse telefonul din nou la încărcat. Cu siguranță nu îl va lua cu ea.

Înainte de a pleca, își luă însă o foaie și stiloul, pentru a nota ce avea de făcut. Apoi se înfofoli în haine călduroase, se încălță cu cizmele căptușite cu blană și ieși din casă.

După nicio jumătate de oră se afla în gospodăria soților Aschenbrenner, transpirată sub palton, cu urechile reci ca gheața. Coborî de pe bicicletă și bătu la ușă. Îi deschise Marie, mai rotundă decât atunci când o văzuse ultima dată, dar și mai frumoasă.

— Parcă ai zburat. Intră.

Helene o urmă în casă, unde soba de fontă încălzea cămăruțele joase. Acum se simțea bine. Auzi televizorul în camera de zi. După vocile patetice, se transmitea un film artistic.

— Sper că nu te rețin de la ceva, zise ea în timp ce își scotea paltonul și îl agăța de un cârlig din hol.

— Doar de la acesta… Marie ridică lucrul de mână pe care îl pusese pe o comodă când venise să deschidă ușa; un costumaș de copil, din lână gri, la care începuse să tricoteze. Hai, dă-i drumul, pare a fi mare dramă, nu?

— S-ar putea spune și așa, răspunse Helene eschivându-se, apoi duse degetele la buze și îi întinse Mariei un bilet, pe care scrisese:

Suntem ascultate prin telefon și televizor. Te rog să spui cu voce tare că trebuie să îți pui telefonul la încărcat, după care vom merge departe de aceste obiecte.

Marie făcu ochii mari, apoi zise:

— Ah, Helene, cu siguranță că nu e mare lucru. Să nu uit să pun telefonul la încărcat. Ea conectă aparatul la încărcătorul ținut ca majoritatea oamenilor pe comoda din hol. Așa… acum să mergem în bucătărie. Acolo este cel mai cald. Pentru discuții despre necazuri în dragoste nu poate fi niciodată destul de cald.

Nici nu închise bine ușa de la bucătărie în urma lor și o întrebă agitată:

— Este adevărat? Se ascultă telefoanele?

— Da, răspunse Helene. Acestea sunt un fel de echipamente de ascultare pe care le plătim din banii noștri și le cărăm după noi de bunăvoie. Ne pot asculta prin telefon și când este oprit.

Ea mototoli biletul cu avertismentul, deschise ușița sobei, aruncă hârtia în foc, așteptă ca aceasta să ardă, apoi închise ușița la loc.

— Și care este problema pe care nu ar mai trebui să o audă nimeni în afară de mine? vru să afle Marie.

Helene trase adânc aer în piept:

— Îți mai aduci aminte de Arthur?

— Cel de la sărbătoarea din luna mai? Cel cu coada aceea mică de cal?

— Azi a apărut brusc în fața casei mele.

— Și?

— Și l-am lăsat să intre. Am băut ceai împreună.

Marie se încruntă.

— Nu spunea că trebuia să se prezinte la recrutare?

— Tocmai.

Prietena ei înțelese.

Helene îi povesti repede totul și când ajunse la termenul de „dezertor” șopti.