M-am născut la Caslin, Nebraska, pe 14 noiembrie 1968. Tăticul meu a fost fermier. El şi cu maică-mea erau tot timpul în primejdie de a da faliment. Aveau datorii la trei bănci, în acelaşi timp. Odată, când maică-mea era însărcinată cu mine, în şase luni, taică-meu a vrut s-o ducă la doctor, în oraş. Pe drum, bara de direcţie a camionului s-a rupt şi au căzut într-un şanţ. Taică-meu a făcut o criză de inimă şi a murit.

Oricum, la trei luni după aceea, am venit pe lume cu defectul pe care îl am. Bineînţeles, asta a fost pentru mama încă o lovitură, după ce-şi pierduse soţul aşa cum şi-l pierduse.

A continuat să se ocupe de fermă până în 1913, apoi a pierdut-o în favoarea „marilor proprietari”, aşa cum le zicea ea întotdeauna. Nu avea rude, în schimb le-a scris unor prieteni din Big Springs, Iowa, iar unul dintre ei i-a făcut rost de o slujbă într-o brutărie. Am locuit acolo până în 1911, când mama a murit într-un accident. Un motociclist a lovit-o în timp ce traversa strada în drum spre casă, de la muncă. Nici măcar n-a fost vina lui, ci pur ghinion, pentru că l-au lăsat frânele. Şi nici nu mergea cu mare viteză sau ceva de genul ăsta. Biserica Baptistă a organizat înmormântarea mamei mele, din fondurile de caritate. Tot Biserica Baptistă m-a trimis la orfelinatul Copiii lui Isus Cristos din Des Moines, întreţinut prin contribuţia mai multor confesiuni. Acolo am învăţat să citesc şi să scriu...

Făcu o pauză. Îl durea mâna de atâta scris, dar nu se oprise din acest motiv. Avea un sentiment de nelinişte, iritare şi tristeţe, din cauză că trebuia să retrăiască toate acele lucruri. Se întoarse în cealaltă încăpere şi aruncă o privire în jur. Childress şi Warner adormiseră. Vince Hogan stătea lângă gratii, fumând o ţigară şi privind peste coridor, spre celula goală în care s-ar fi aflat Ray Booth dacă n-ar fi fugit atât de repede. Hogan arăta de parcă ar fi fost pe cale să plângă şi acest fapt îl purtă înapoi în timp, unde se întâlni cu acea fărâmă de om mut, Nick Andros. Pe când era copil, învăţase un cuvânt dintr-un film. Acel cuvânt era INCOMMUNICADO.

Era un cuvânt care-i sugera întotdeauna lui Nick armonii fantastice, lovecraftiene, un cuvânt teribil, care-i stârnea ecouri şi reverberaţii în creier, un cuvânt care-i evoca toate nuanţele spaimei ce nu sălăşluiesc decât în afara universului raţional şi în interiorul sufletului omenesc. El fusese INCOMMUNICADO toată viaţa lui.

Se aşeză din nou şi reciti ultimul rând pe care-l scrisese. Acolo am învăţat să citesc şi să scriu. Dar nu fusese chiar atât de simplu. El trăia într-o lume tăcută. Vorbire însemna mişcarea buzelor, ridicarea şi coborârea dinţilor, dansul limbii. Maică-sa îl învăţase să citească pe buze, şi-l mai învăţase cum să-şi scrie numele cu litere chinuite şi lăbărţate. Acesta este numele tău, îi spusese ea. Acesta eşti tu, Nicky. Bineînţeles, ea îi spusese acestea tăcut, prin simple cuvinte lipsite de semnificaţie. Nu a făcut prima conexiune decât atunci când ea a atins bucata de hârtie, apoi a arătat spre pieptul lui. Pentru surdomuţi, cel mai greu lucru nu este acela că trăiesc într-o lume de film mut; cel mai greu lucru este că nu ştiu numele lucrurilor. Nu învăţase cu adevărat mecanismul numelor decât după ce împlinise patru ani. Nu ştiuse că obiectului acela mare şi verde i se zice copac decât după şase ani. Ar fi fost dornic să înveţe, însă nimănui nu-i trecuse prin minte să-i spună, iar el nu putea să întrebe: era INCOMMUNICADO.

După moartea ei, se închisese în sine aproape total. Orfelinatul era un loc clocotitor de tăcut, unde băieţi traşi la faţă şi nemiloşi îşi băteau joc de tăcerea lui; se trezea atacat de doi copii, unul cu mâinile ţinute la gură, celălalt cu mâinile la urechi. Dacă se întâmpla să nu fie niciun membru al personalului prin preajmă, îl băteau până ce-l lăsau lat. De ce? Nu exista niciun motiv. Cu excepţia faptului că, poate, în vasta categorie albă a victimelor există şi o subclasă: aceea a victimelor victimelor.

Încetă să mai dorească să comunice, iar atunci când se petrecu acest lucru, însuşi procesul lui de gândire începu să ruginească şi să se dezintegreze. Rătăcea din loc în loc cu ochii goi, privind fără să vadă lucrurile lipsite de nume ce populau lumea. Urmărea grupurile de copii din locul de joacă mişcând buzele, ridicând şi coborând dinţii ca pe nişte punţi mobile de culoare albă, plimbându-şi limba în ritm de dans, procesul vorbirii părându-i un ritual al împreunării. Câteodată se surprindea urmărind mişcarea unui singur nor timp de o oră încheiată.

Apoi apăruse Rudy. Un bărbat solid, cu o cicatrice pe obraz şi fără păr pe cap. Avea aproape doi metri înălţime, ceea ce era într-un contrast zdrobitor cu pipernicitul Nick Andros. Se întâlniseră pentru prima oară într-o cameră de la subsol, unde se aflau o masă, şase sau şapte scaune şi un televizor care nu funcţiona decât după propriul lui plac. Rudy se lăsă pe vine,