ajungând cu fruntea cam la aceeaşi înălţime cu Nick. Apoi îşi ridică mâinile lui uriaşe, brăzdate de urmele unor vechi răni, şi-şi acoperi pe rând gura şi buzele.

Sunt surdomut.

Nick se uită într-altă parte, morocănos: Mi se rupe!

Rudy îl izbi cu palma.

Nick se prăbuşi la pământ. Gura i se deschise şi lacrimi tăcute începură să i se prelingă din ochi. Nu avea niciun chef să aibă de-a face cu uriaşul ăsta plin de cicatrice, cu monstrul ăsta chelios. Pe deasupra se mai dădea şi surdomut, ce glumă crudă!

Rudy îl ajută cu blândeţe să se ridice în picioare şi-l conduse la masă. Pe masă era o coală albă de hârtie. Rudy făcu un semn spre ea, apoi către Nick. Nick se holbă supărat, mai întâi la hârtie, apoi la chelios. Clătină din cap. Rudy îi făcu iarăşi semn spre bucata de hârtie. Scoase la iveală un creion şi i-l dădu lui Nick. Nick îl lăsă jos, ca şi cum l-ar fi fript. Clătină din cap. Rudy arătă spre creion, apoi spre Nick, apoi spre hârtie. Nick clătină din cap. Rudy îl pălmui încă o dată.

Alt potop de lacrimi mute. Pe figura lui Rudy nu se putea citi decât o răbdare implacabilă. Făcu din nou gestul către hârtie. Către creion. Către Nick.

Nick luă condeiul în pumn. Scrise singurele câteva cuvinte pe care le cunoştea, storcându-le din mecanismul împăienjenit, ruginit din creierul lui. Scrise aşa:

 

Pe urmă rupse creionul în două şi-i aruncă o privire morocănoasă şi sfidătoare lui Rudy. Dar Rudy zâmbea. Îşi întinse deodată mâinile peste masă şi prinse capul lui Nick în mâinile lui puternice, pline de bătături. Mâinile lui Rudy erau calde şi blânde.

Rudy îşi luă mâinile de pe faţa lui Nick. Culese de pe jos jumătatea cu vârf a creionului. Întoarse coala de hârtie pe faţa nescrisă. Bătu spaţiul alb şi gol cu vârful creionului, apoi îl atinse pe Nick. Repetă gestul. Încă o dată. Şi încă o dată. În sfârşit, Nick înţelese.

Tu eşti pagina asta goală.

Nick începu să plângă.

Rudy îl vizită în următorii şase ani.

 

... unde am învăţat să citesc şi să scriu. Un bărbat purtând numele de Rudy Sparkman a venit să mă ajute. Prezenţa lui a fost un mare noroc pentru mine. În 1984, orfelinatul a dat faliment. S-au străduit să plaseze ici şi colo cât mai mulţi copii, dar eu nu m-am numărat printre ei. Au zis că, după o vreme, o familie se va îngriji de mine, iar statul îi va plăti pentru că mă ţin. Aş fi vrut să fiu împreună cu Rudy, dar el muncea în Africa, înrolat în Peace Corps.

Prin urmare, am fugit. Având în vedere că împlinisem şaisprezece ani, cred că nu m-au căutat cu tot dinadinsul. Mi-am făcut socoteala că, dacă reuşesc să nu intru în vreun bucluc, nu am nicio problemă, ceea ce am şi reuşit până în momentul de faţă. Am absolvit, pe rând, cursurile prin corespondenţă pentru liceu, deoarece Rudy spunea întotdeauna că lucrul cel mai important este învăţatul. Atunci când voi prinde rădăcini pentru o vreme, am de gând să mă înscriu la examenul acela de echivalare a liceului. În scurt timp voi fi în măsură să fac această încercare. Îmi place şcoala. Poate că am să merg şi la colegiu, într-o bună zi. Ştiu că sună a nebunie din partea unei haimanale surdomute ca mine, dar eu nu consider că ar fi imposibil. Oricum, cam asta-i povestea mea.

 

Ieri dimineaţă, Baker sosise în jur de 7:30, când Nick golea coşurile de gunoi. Şeriful arăta mai bine.

„Cum te simţi?” scrise Nick.

― Foarte bine. Am avut temperatură mare până la miezul nopţii. Cea mai rea febră de când eram copil şi până acum. Aspirina n-a avut niciun efect, din câte mi-am dat seama. Janey a vrut să cheme doctorul, dar pe la 12:30, febra a cedat de la sine. După aia am dormit buştean. Tu ce faci?

Nick descrise un cerc cu degetul mare şi arătătorul.

― Şi oaspeţii noştri?

Nick îşi deschise şi închise gura de mai multe ori, mimând flecăreala. Aruncă priviri furioase. Se prefăcu a lovi violent nişte gratii invizibile.

Baker îşi lăsă capul pe spate şi râse, apoi strănută de câteva ori la rând.

― Ar trebui să te dea la televiziune, zise el. Ţi-ai scris istoria vieţii, aşa cum mi-ai promis?

Nick făcu din cap şi-i întinse cele două foi scrise de mână. Şeriful se aşeză jos şi le citi cu atenţie. După ce termină, îl cercetă pe Nick atât de îndelung şi de scrutător, încât Nick îşi coborî privirea în pământ, stânjenit şi încurcat.

Când privi din nou spre el, Baker îl întrebă:

― Adică ai fost de capul tău de când aveai şaisprezece ani? De şase ani încheiaţi?

Nick îi confirmă.

― Şi chiar ai trecut prin toate cursurile acelea pentru liceu?

Nick scrise câteva minute în blocnotes. „Eu eram mult rămas în urmă, pentru că am început să scriu şi să citesc atât de târziu. La închiderea orfelinatului, tocmai începusem să recuperez. Am luat şase certificate liceale de acolo şi încă şase de la La Salle, din Chicago. Am aflat că există de pe capacul unei cutii de chibrituri. Nu-mi mai lipsesc decât patru certificate.”

― Şi de ce cursuri mai ai nevoie? se interesă Baker, apoi îşi întoarse capul şi ţipă: Ia tăceţi odată din gură! O să vă primiţi clătitele şi cafeaua când am să găsesc eu de cuviinţă, să vă fie foarte clar!

„Geometrie.