― O limbă. Cum ar fi franceza? Germana? Spaniola?

Nick îi făcu semn că da.

Baker râse şi scutură din cap.

― Asta-i poanta cea mai tare. Un surdomut care învaţă să vorbească o limbă străină. Adică nu c-aş avea ceva cu tine, băiete. Sper că m-ai înţeles.

Nick îi răspunse cu un zâmbet şi un semn.

― Atunci de ce ai hoinărit atât de mult?

„Cât eram încă minor, n-am îndrăznit să stau prea mult într-un loc”, scrise Nick. „Mi-a fost teamă că vor încerca să mă bage într-un alt orfelinat, sau cine mai ştie ce alte idei vor avea. Iar când am fost destul de mare ca să-mi caut o slujbă stabilă, s-au înrăutăţit şi vremurile. Lumea zice că s-a petrecut un crah la Bursă, sau aşa ceva, dar, fiind surd, eu n-am auzit nimic (ha-ha).”

― Da, sunt sigur că aşa s-a întâmplat, oamenilor nu le-a păsat de tine şi te-au lăsat să-ţi vezi de drum, zise Baker. Când sunt vremuri grele, izvorul milei omeneşti nu curge nici el prea bine, Nick. Cât despre o slujbă stabilă, s-ar putea să-ţi găsesc eu ceva pe aici, asta dacă nu cumva ţi s-a acrit definitiv de Shoyo şi Arkansas, din cauza băieţilor ălora. Dar... nu suntem cu toţii aşa.

Nick înclină din cap, în semn că a înţeles.

― Ce-ţi fac dinţii? Ai încasat o lovitură foarte dură în gură.

Nick ridică din umeri.

― Ai luat vreo pastilă din alea împotriva durerilor?

Nick ridică două degete.

― Bine, uite ce e, trebuie să scriu nişte acte despre băieţii ăştia. Tu-ţi vezi mai departe de treaba ta. Stăm de vorbă mai târziu.

Doctorul Soames, cel care fusese la un pas să-l lovească pe Nick cu maşina, le făcu o vizită cam pe la 9.30, în aceeaşi dimineaţă. Era un bărbat cam de şaizeci de ani, cu părul alb vâlvoi, gât subţiratic, ca de pui de găină, şi ochi albaştri, pătrunzători.

― Big John mi-a spus că poţi citi pe buze, zise el. Mi-a mai spus că vrea să te vadă angajat, prin urmare, presupun c-ar fi bine să mă asigur că nu vei muri cât te are în grijă. Scoate-ţi cămaşa.

Nick îşi descheie cămaşa lui albastră de lucru şi o dezbrăcă.

― Isuse Cristoase, ia uită-te la el! exclamă Baker.

― Asta zic şi eu treabă. Soames îl cercetă pe Nick şi-i spuse sec: Băiete, ai fost la un pas să-ţi pierzi sfârcul stâng.

Indică o crustă în formă de semilună, chiar deasupra ţâţei. Stomacul şi coastele lui Nick arătau ca un răsărit de soare din Canada. Soames îl ciocăni, îl pipăi şi-i privi atent pupilele. În cele din urmă examină cioturile rămase din incisivii lui Nick, singurul loc unde-l mai durea acum, chiar dacă vânătăile de pe trup aveau un aspect atât de spectaculos.

― Probabil că te doare teribil, continuă medicul, iar Nick îi confirmă trist. Ai să-i pierzi. Ai să... Soames strănută de trei ori la rând. Te rog să mă scuzi.

Începu să-şi pună instrumentele la locul lor, în geanta neagră.

― Previziunile mele sunt favorabile, tinere, asta dacă facem abstracţie de posibilele trăsnete sau alte vizite la crâşma lui Zack. Problema ta de vorbire este de natură fizică sau se datorează faptului că eşti surd?

Nick scrise: „Fizică. Defect din naştere.”

Soames clătină din cap.

― Mare păcat. Totuşi, trebuie să gândeşti pozitiv şi să-i mulţumeşti Domnului că n-a hotărât să-ţi zdruncine şi creierii, dacă tot se luase de treabă. Pune-ţi cămaşa.

Nick făcu ceea ce i se spusese. Îl plăcea pe Soames; în felul lui, semăna foarte mult cu Rudy Sparkman, care-i zisese odată că Dumnezeu îi blagoslovise pe toţi bărbaţii surdomuţi cu vreo câţiva centimetri sub pântece, în chip de compensaţie pentru puţinul pe care îl scosese de deasupra claviculelor.

― Am să-i zic farmacistului să-ţi restituie banii cheltuiţi pe medicamentele împotriva durerilor. Sacul ăsta de bani să facă bine să-şi vâre şi el puţin mâna în buzunar.

― Ho-ho, veni răspunsul lui John Baker.

― Doarme pe o saltea doldora, e plin de bani ca porcul de negi, continuă Soames.

Strănută iarăşi, îşi şterse nasul, apoi cotrobăi prin geantă şi scoase la iveală un stetoscop.

― Ai grijă ce faci, moşulică, altfel te bag la rece pentru beţie şi tulburarea ordinii publice, îi zise Baker zâmbind.

― Da, da, da. Într-o bună zi ai să-ţi caşti gura aia afurisită prea tare şi n-o să mai fii în stare s-o închizi. Scoate-ţi cămaşa, John, să vedem dacă ţi-au mai crescut ţâţele.

― Să-mi dau cămaşa jos? La ce bun?

― Pentru că nevastă-ta vrea să te consult, uite la ce bun. Ea e de părere că eşti bolnav şi nu vrea ca boala să se agraveze, Dumnezeu ştie de ce. Şi dacă nu i-aş fi zis de nu ştiu câte ori că noi doi n-ar mai trebui să ne ascundem atâta, ştiindu-te la loc sigur! Ia, hai, Johnny! Să-ţi vedem muşchii.

― N-a fost decât o răceală banală, mormăi Baker, descheindu-şi în silă nasturii. În dimineaţa asta mă simt bine. Ca să fim cinstiţi, Ambrose, răceala ta pare mult mai gravă.

― Ideea e că medicul vorbeşte, iar tu trebuie să asculţi, nu invers. În timp ce Baker îşi scotea cămaşa, Soames se întoarse către Nick şi zise: Oricât ar părea de ciudat, o formă rebelă de răceală a început să-şi facă de cap. Doamna Lathrop este la pat, la fel întreaga familie Richie, iar majoritatea neisprăviţilor de pe Barker Road tuşesc de le ies creierii din cap. Până şi Billy Warner se aude hârâind, de dincolo.

Baker reuşise să se descotorosească de haină.

― Ia te uită, ce-ţi ziceam? glumi Soames. Are o pereche de fuzelaje de te dă pe spate! Până şi un băşinos bătrân ca mine simte că-l trece, când dă cu ochii de aşa ceva!

Baker se înfioră uşor când medicul îi puse stetoscopul pe piept.

― Isuse, da’ rece mai e! Ce faci cu el. Îl ţii la congelator?

― Inspiră, îl îndemnă Soames, încruntându-se. Şi acum scoate aerul din plămâni.

Expiraţia lui Baker se transformă într-o tuse uşoară.

Soames îl consultă pe şerif cu minuţiozitate. Îl întoarse pe toate părţile. În cele din urmă renunţă la stetoscop şi, folosindu-se de un apăsător de limbă, se uită şi în gâtul lui Baker. După ce termină, rupse instrumentul