― Ei? se interesă Baker.

Soames apăsă cu degetele de la mâna dreaptă punctul situat chiar între gâtul şi falca lui Baker. Şeriful tresări şi-şi trase capul spre spate.

― Nu mai e nevoie să te-ntreb dacă a durut, comentă Soames. John, te duci acasă şi te vâri în pat. Nu e un sfat, ci un ordin.

Şeriful clipi din ochi.

― Ambrose, zise el calm, ştii şi tu că nu pot face asta. Am în grijă trei arestaţi, care trebuie să plece la Camden puţin mai târziu. Azi-noapte l-am lăsat pe copilul ăsta cu ei, dar n-ar fi trebuit să procedez aşa şi nici n-am să repet prostia asta. El e mut. Dac-aş fi gândit cum se cuvine ieri seară, n-aş fi procedat aşa.

― Nu mai contează ce se întâmplă cu ei, John. Ai propriile tale probleme. E vorba de o infecţie respiratorie, dintre cele mai afurisite, din câte am auzit eu, combinată cu febră. Căile tale respiratorii sunt bolnave, Johnny şi, ca să fiu cinstit cu tine, pentru un om care cară după el atâta greutate suplimentară, nu prea e de glumit în cazuri din astea. Bagă-te la pat. Iar dacă mâine dimineaţă ai să fii în stare, scapi de ei. Poate ar fi mai bine să chemi o patrulă de poliţie, să vină şi să-i ia.

Baker îi ceru scuze din priviri lui Nick.

― Ştii, îi zise el, e adevărat, mă simt topit. Poate că odihna...

„Du-te acasă şi întinde-te”, scrise Nick. „Am să fiu atent. Pe deasupra, trebuie să câştig suficient ca să-mi pot plăti pastilele acelea.”

― Nimeni nu e mai dispus să muncească din greu decât un drogat, spuse Soames, chicotind.

Baker culese cele două file de hârtie cu povestea vieţii lui Nick.

― Aş putea să le iau acasă, ca să le citească şi Janey? Are o adevărată slăbiciune pentru tine, Nick.

„Sigur că poţi. Mi se pare o femeie deosebită”, scrise Nick pe blocnotes.

― Este unică, îi răspunse Baker, oftând în timp ce-şi încheia nasturii. Mă cuprinde un nou val de temperatură. Credeam c-am scăpat de ea.

― Ia nişte aspirină, îl sfătui Soames, închizându-şi geanta. Infecţia aceea glandulară nu-mi place deloc.

― E o cutie de ţigări de foi în ultimul sertar de la birou, îi explică Baker. Unde există un mic fond de bani. Te poţi duce să prânzeşti, iar în drum îţi cumperi şi medicamente. Băieţii ăştia sunt mai degrabă nişte sule blegi, decât nişte desperado. N-are ce să li se întâmple. Te rog să laşi un bilet cu sumele pe care le-ai cheltuit. Eu am să iau legătura cu cei de la comandamentul poliţiei statului şi cred că vei scăpa de ei în după-amiaza asta.

Nick făcu gestul lui cu degetul mare şi arătătorul.

― Ţi-am arătat foarte multă încredere, deşi de-abia ne-am cunoscut, îi spuse Baker cu toată seriozitatea, dar Janey e de părere că n-am de ce să-mi fac vreo problemă. Ai grijă de tine.

Nick îi răspunse printr-o înclinare a frunţii.

Jane Baker apăruse în seara respectivă, pe la ora 6, aducându-i cina şi o cutie de lapte.

Nick scrise: „Îţi mulţumesc foarte mult. Cum se simte soţul?” Femeia scundă, cu păr castaniu, îmbrăcată frumos, într-o cămaşă în carouri şi jeanşi decoloraţi, îi surâse.

― A vrut să vină chiar el până aici, dar l-am convins să renunţe. Toată după-amiaza a avut febră aşa de ridicată, încât m-am speriat, dar acum temperatura este aproape normală. Cred că datorită patrulei. Johnny nu este niciodată cu adevărat fericit, dacă n-are un motiv de enervare din cauza poliţiei.

Nick îi adresă o privire mirată.

― I-au zis că nu pot trimite pe nimeni să ridice prizonierii până mâine la ora 9. Au avut o zi grea, din cauză că pe puţin douăzeci dintre ei sunt bolnavi. Iar mulţi dintre cei care sunt încă pe picioare au făcut transporturi către spitalele din Camden sau chiar Pine Bluff. Boala asta s-a răspândit foarte tare. Iar Arn Soames este mult mai îngrijorat decât lasă să se vadă, după părerea mea.

Şi ea părea obosită. Apoi scoase cele două foi de hârtie împăturite din buzunarul de la piept.

― Mi se pare o poveste nemaipomenită, zise ea, întinzându-i paginile rupte din blocnotes. N-am auzit în viaţa mea de cineva mai ghinionist decât tine. Iar modul cum ai ştiut să-ţi învingi handicapul mi se pare admirabil. Trebuie să-mi cer încă o dată scuze din pricina fratelui meu.

Fâstâcit, Nick nu reuşi decât să ridice din umeri.

― Sper că vei rămâne la Shoyo, continuă ea, ridicându-se. Ne placi foarte mult, soţului meu şi mie. Fereşte-te de cei din celule.

„Am să mă păzesc”, scrise Nick. „Spune-i şerifului că-i urez să se pună cât mai repede pe picioare.”

― Îi voi transmite urările tale de bine.

Femeia plecă, iar Nick petrecu o noapte neliniştită, sculându-se din când în când, ca să vadă ce fac cei trei captivi. Este adevărat, nu erau câtuşi de puţin nişte desperado: pe la ora 10 adormiseră. Doi cetăţeni din oraş veniră să se asigure că totul este în regulă. Din câte remarcă Nick, amândoi păreau să fie răciţi.

Avu un vis ciudat, din care nu izbuti să-şi aducă aminte, atunci când se trezi, decât că mergea printr-un lan nesfârşit de porumb verde, căutând ceva şi fiind îngrozitor de speriat din cauza a altceva, care îl urmărea.

Dimineaţă se sculă devreme, mătură cu grijă partea din spate a închisorii, ignorându-i pe Billy Warner şi pe Mike Childress. El îşi văzu de treabă, în timp ce Bill îi strigă:

― Ray va veni înapoi, îţi dai seama. Iar când o pune mâna pe tine, ai să vrei să fii şi orb, nu numai surd şi mut!

Întors cu spatele, Nick pierdu cea mai mare parte din ameninţări.

Revenit în birou, luă un număr vechi din revista Time şi începu să citească. Reflectă dacă să-şi ridice picioarele pe birou şi decise că risca să fie luat la rost, atunci când sosea şeriful.

Pe la ora 8 se întreba, neliniştit, dacă nu cumva şeriful Baker suferise un nou atac în noaptea ce trecuse. Nick se aştepta ca şeriful să fi fost deja prezent şi pregătit să-i predea pe cei trei arestaţi patrulei de poliţie, când aceasta îşi va fi făcut apariţia. În plus, pe Nick începuse