să-l roadă teribil ceva în stomac. De la popasul pentru camionagii din apropiere nu-şi făcuse nimeni apariţia; aruncă o privire în direcţia telefonului, mai degrabă cu dezgust decât cu regret. Îi plăcea să citească science fiction şi culegea câteodată cărţi hărtănite de pe tarabele prăfuite ale anticarilor, în schimbul a cinci sau zece cenţi; în momentul respectiv îi veni în minte, nu pentru prima oară, că ziua în care televideofoanele prevestite de atâtea romane de science fiction aveau să fie folosite în sfârşit pe scară largă avea să fie o mare sărbătoare pentru toţi surdomuţii din lume.

Pe la 8.45 intrase într-o stare de agitaţie acută. Deschise uşa ce dădea spre celule şi se uită.

Billy şi Mike stăteau la uşile celulelor lor. Amândoi izbiseră până atunci în gratii cu pantofii... ceea ce demonstrează încă o dată că oamenii care nu pot vorbi nu reprezintă decât un mic procent faţă de nătângii de pe lumea asta. Vince Hogan zăcea pe pat. El nu întoarse capul şi nu-l cercetă pe Nick decât atunci când acesta se opri lângă uşa lui. Hogan era foarte palid, cu excepţia unor pete de un roşu aprins apărute pe obraz şi a cearcănelor închise la culoare de sub ochi. Pe frunte avea broboane de sudoare. Întâlnindu-i privirea apatică şi care-i trăda starea febrilă, înţelese că era cu adevărat bolnav. Neliniştea lui deveni şi mai grea.

― Hei, mutule, ce se aude cu micul dejun? strigă Mike. Iar bătrânu’ Vince are neapărat nevoie de doctor. Flecăreala şi turnătoria nu prea i-au prins bine, este, Bill?

Bill nu avea niciun chef de glume.

― Îmi pare rău c-am ţipat la tine mai devreme, bărbate. Vince e bolnav pe bune. Are nevoie de un doctor.

Nick îi făcu semn că a înţeles şi ieşi afară, încercând să ia o hotărâre. Se aplecă asupra biroului şi scrise pe blocnotes: „Şerif Baker: Am plecat ca să le aduc deţinuţilor micul dejun şi ca să încerc să-l anunţ pe doctorul Soames să vină la Vincent Hogan. Pare cu adevărat bolnav, nu se preface. Nick Andros.”

Rupse hârtia şi o lăsă pe mijlocul biroului. Vârând blocnotesul în buzunar, ieşi pe stradă.

Primul lucru frapant era căldura, netulburată nici măcar de o adiere, şi mirosul de verdeaţă. Până după prânz, avea să se transforme într-un adevărat cuptor. Era una din zilele acelea când oamenii preferă să-şi termine treburile devreme, ca să-şi poată petrece după-amiaza cât mai liniştit cu putinţă, dar strada principală din Shoyo i se păru straniu de calmă lui Nick pentru o asemenea dimineaţă, ce semăna mai degrabă cu o duminică decât cu o zi obişnuită de lucru.

Majoritatea locurilor de parcare din faţa magazinelor erau goale. Traficul consta doar din cele câteva maşini şi camioane ale fermierilor, care mergeau în sus şi-n jos pe stradă. Magazinul de fierărie părea să fie deschis, dar jaluzelele de la Mercantile Bank erau încă trase, deşi trecuse de ora 9.

Nick o luă spre dreapta, către popasul pentru şoferi, care se afla la distanţă de cinci străzi. Ajunse la colţul celei de a treia, când văzu maşina doctorului Soames venind încet pe stradă şi descriind o traiectorie vag ezitantă, ca şi cum şoferul ar fi fost la capătul puterilor. Nick îi făcu semne energice, nefiind sigur că Soames va opri, dar medicul trase la marginea trotuarului, ocupând neglijent patru dintre locurile de parcare. Nu coborî din maşină, preferând să rămână în continuare la volan. Înfăţişarea lui îl şocă pur şi simplu pe Nick. Soames părea să fi îmbătrânit cu douăzeci de ani, de când îl văzuse ultima oară, discutând glumeţ cu şeriful. Pe de o parte era vorba de extenuare, dar oboseala nu putea fi singura explicaţie – chiar şi Nick îşi dădea seama de asta. Ca şi cum ar fi venit în întâmpinarea gândului său, doctorul scoase o batistă boţită din buzunarul de la piept, ca un bătrân prestidigitator executând o scamatorie răsuflată, care nu-i mai trezeşte prea mult interes, şi strănută de mai multe ori. După ce termină, îşi rezemă capul de tetiera scaunului, cu gura pe jumătate deschisă, ca să poată respira mai bine. Pielea îi era lucioasă şi galbenă, ca de cadavru.

Soames îşi ridică încet pleoapele şi zise:

― Şeriful Baker e mort. Dacă de asta m-ai oprit din drum, poţi s-o laşi baltă. A murit puţin după ora 2 dimineaţa. Acum a căzut şi Janey la pat.

Nick îşi holbă privirile. Şeriful Baker a murit? Dar propria lui soţie zicea ieri seară că se simte mai bine. Iar ea... ea era sănătoasă. Nu, pur şi simplu aşa ceva nu există.

― Chiar a murit, repetă Soames, ca şi cum i-ar fi ghicit gândul. Şi nu este singurul. În ultimele douăsprezece ore, am semnat douăsprezece certificate de deces. Şi mai ştiu încă douăzeci de inşi care vor muri până-n prânz, dacă Dumnezeu nu se milostiveşte de ei. Nu cred că este vorba aici de lucrarea lui Dumnezeu. Prin urmare, mă îndoiesc că El se va amesteca în mersul lucrurilor.

Nick îşi scoase carnetul din buzunar şi scrise: „Ce se întâmplă cu ei?”

― Nu ştiu, spuse Soames, strângând încet foaia de hârtie şi aruncând apoi ghemotocul în rigolă. Însă, din câte se pare, toată lumea din oraş se îmbolnăveşte, iar eu sunt acum mai înspăimântat ca niciodată, în toată viaţa mea. Şi eu m-am îmbolnăvit, deşi cel mai rău sufăr de extenuare, în momentul de faţă. Nu mai sunt tânăr. Nu pot să mai alerg atâtea ore în şir fără să o simt şi fără să plătesc, ştii? În vocea lui se făcea simţită acea nervozitate provocată de frică, pe care Nick nu o putea percepe, din fericire. Iar autocompătimirea nu ajută în asemenea cazuri.

Nick, care nu înţelesese că Soames suferea cu adevărat un acces de acest fel, îl măsură cu uimire.

Soames coborî din maşină, sprijinindu-se câteva secunde de braţul lui Nick. Îl strângea cu o mână slăbită şi agitată, de bătrân.

― Hai să ne aşezăm pe banca aceea, Nick. Îmi face bine să stau de vorbă cu tine. Presupun că ţi s-a mai spus acest lucru.

Nick făcu semn în direcţia opusă, spre închisoare.

― Oricum n-au unde să plece de-acolo, îi răspunse Soames,