Se aşezară pe o bancă vopsită în verde-crud, având pe spătar reclama unei companii locale de asigurări. Soames îşi întoarse cu recunoştinţă obrajii spre căldura binefăcătoare a soarelui.

― Frisoane şi febră, zise el. Începând de ieri seara, cam de pe la ora 10. De-abia am scăpat de un acces de tremur. Slavă Cerului că n-am avut şi diaree.

„Ar trebui să te duci acasă şi să te bagi în pat”, îl sfătui Nick.

― Aşa s-ar cuveni. Şi aşa voi face. Dar mai întâi aş vrea să mă odihnesc câteva minute...

Pleoapele i se închiseră, iar Nick crezu că a adormit. Se întrebă dacă n-ar fi fost mai bine să se ducă la bufetul pentru şoferi, ca să le ia ceva de mâncare lui Billy şi Mike.

După o vreme, doctorul Soames vorbi iarăşi. Însă fără să deschidă ochii. Nick îi urmărea buzele.

― Simptomele sunt comune, fără excepţie, zise el. Începând să le enumere, până când toate cele zece degete ale lui se întinseră într-un evantai. Frisoane. Febră. Slăbiciune şi debilitate generalizată. Lipsă de poftă de mâncare. Dureri la urinare. Inflamare a glandelor, de la umflări minore până la forme acute. Inflamări ale ganglionilor de la subsuori şi vintre. Insuficienţă şi blocaj respiratoriu.

Se uită la Nick.

― Toate acestea sunt simptome ale răcelii obişnuite, ale gripei sau pneumoniei. Ştim cum să le tratăm, Nick. Cu excepţia cazurilor când pacientul este foarte tânăr sau foarte bătrân, ori poate slăbit de o altă maladie, antibioticele îşi fac datoria. Nu însă şi în cazul bolii de care-ţi vorbesc. Ea doboară pacientul, repede sau încet. Nu pare să existe nicio diferenţă. Nimic nu-l ajută. Afecţiunea atacă, se retrage, apoi creşte iarăşi; starea de slăbiciune se instalează tot mai pregnant; umflăturile cresc şi ele; în cele din urmă survine moartea... Cineva a făcut o greşeală. Iar acum încearcă s-o acopere.

Nick îl măsură cu îndoială, întrebându-se dacă înţelesese corect cuvintele pronunţate de doctor, dacă nu cumva Soames delira.

― Sună oarecum paranoic, nu? îl întrebă Soames, privindu-l cu umor obosit. Altădată eram speriat de paranoia tinerei generaţii, ştii asta? Tinerii îşi exprimau mereu teama că telefoanele le sunt ascultate... că sunt urmăriţi... verificaţi prin computer... iar acum descopăr că ei aveau dreptate, şi nu eu. Viaţa este un lucru minunat, Nick, dar sunt nevoit să constat că bătrâneţea pretinde un tribut exagerat asupra celor mai dragi prejudecăţi pe care le nutreşte un om.

„Ce vrei să spui cu asta?”

― Nu mai funcţionează niciun telefon din Shoyo, îi explică Soames.

Nick nu avea habar dacă acesta era răspunsul la întrebarea pe care o pusese (Soames nu aruncase decât o privire, în aparenţă extrem de superficială, ultimei lui note) sau dacă mintea doctorului nu o pornise cumva într-o cu totul altă direcţie – febra putea oricând să-i joace feste, credea el.

Medicul observă figura mirată a lui Nick şi-şi închipui că surdomutul nu-i dă crezare.

― E purul adevăr. Dacă încerci să formezi vreun număr din afara oraşului, auzi un anunţ din acelea înregistrate. Pe urmă, cele două ieşiri şi intrări dinspre autostradă sunt închise cu bariere pe care scrie DRUM ÎN REPARAŢIE. Dar nu se vede nicăieri nicio reparaţie. Doar barierele. M-am dus până acolo. Cred c-ar fi posibil să fie date la o parte, dar traficul de la intersecţia de pe autostradă pare să fie deosebit de subţire în această dimineaţă. Practic n-am văzut decât autovehicule militare. Camioane şi jeepuri.

„Şi celelalte drumuri?” scrise Nick.

― Pe US 63 se schimbă un podeţ tubular în partea de est a localităţii, spuse Soames. Iar în partea de vest s-a petrecut un accident destul de grav, se pare. Două maşini stau de-a curmezişul drumului, blocându-l total. Accesul este interzis, în schimb nu se vede nici urmă de poliţie sau echipe de intervenţie.

Făcu o pauză, îşi scoase batista şi-şi suflă nasul.

― Oamenii care lucrează la podeţ se mişcă foarte încet, din câte susţine Joe Rackman, care locuieşte în partea aceea. Am trecut pe la familia Rackman cam acum două ore, ca să-l consult pe băieţelul lor, care este foarte bolnav. Joe mi-a zis că, după părerea lui, oamenii de la podeţ sunt soldaţi, de fapt, chiar dacă sunt echipaţi în salopete de-ale echipelor administraţiei statului şi au venit într-un camion de-al lor.

„De unde ştie?” întrebă Nick.

Soames se ridică în picioare şi-i spuse:

― Muncitorii nu prea obişnuiesc să se salute între ei.

Nick se ridică şi el.

„Drumuri secundare?” mâzgăli el în grabă.

― Probabil există. Dar eu sunt medic, nu erou. Joe a mai zis că a văzut şi arme în cabina camionului. Carabine modelul armatei. Dacă încerci să pleci din Shoyo pe drumurile lăturalnice şi eşti observat, cine ştie ce se mai întâmplă? Şi oare ce poţi descoperi dincolo de Shoyo? Repet: cineva a făcut o greşeală. Iar acum încearcă s-o acopere. Nebunie. Nebunie. E limpede că o asemenea ştire iese la iveală, şi încă destul de repede. Dar câţi vor muri, între timp?

Înspăimântat, Nick nu-şi mai ridică privirile spre doctorul Soames decât atunci când acesta se întoarse la maşină şi se urcă încet.

― Dar tu, Nick? spuse Soames, cercetându-l prin fereastră. Cum te simţi? Vreo răceală? Strănuţi? Tuşeşti?

Nick clătină din cap de fiecare dată.

― Vei încerca să pleci din oraş? Cred c-ai reuşi, dacă traversezi peste câmpuri.

Nick făcu semn că nu şi scrise: „Oamenii aceia sunt închişi. Nu pot să-i părăsesc aşa. Vincent Hogan este bolnav, dar ceilalţi doi par în formă. Le duc micul dejun, apoi o voi vizita pe doamna Baker.”

― Eşti un băiat atent, îi spuse Soames. Ăsta-i lucru mai rar. Iar un băiat care să aibă simţul responsabilităţii într-o asemenea perioadă de degradare, asta-i şi mai rar. Ea va aprecia foarte mult gestul tău, Nick, sunt sigur. Domnul Braceman, pastorul metodist, a promis şi el că va trece pe acolo. Dar mi-e teamă că va fi silit să facă o mulţime de vizite, până la sfârşitul zilei. Trebuie să fii atent cu cei trei arestaţi, da?

Nick înclină din cap cu toată seriozitatea.

― Bine, am să-ncerc să vin până la tine în această după-amiază.

Puse maşina în viteză şi porni, arătând extrem de obosit şi împuţinat, cu ochii