Ei, aţi mai văzut dumneavoastră o vânzătoare atât de neserioasă? Şi aşa, în timp ce traversam piaţa muşcând din prăjituri, am continuat să vorbesc cu voce tare despre această femeie şi despre obrăznicia ei. Am repetat ceea ce spusese fiecare dintre noi şi am constatat că îi fusesem cu mult superior. Mâncăm din prăjituri în văzul tuturor şi vorbeam despre ceea ce mi se întâmplase.

  Iar prăjiturile dispăreau una după alta; oricât înfulecam, tot nu reuşeam să-mi potolesc foamea. Doamne, Dumnezeule, şi nici măcar nu erau destule. Eram atât de lihnit de foame, încât era cât pe-aici să muşc şi din ultima prăjitură – şi doar mă gândisem din capul locului s-o păstrez pentru băiatul din Vognmandsgaten, cel pe care îl scuipase în cap bărbatul cu barbă roşcată, îmi aduceam mereu aminte de el, nu puteam să-i uit mutra în momentul în care sărise în sus, plângând şi înjurând. Se întorsese spre fereastra mea când omul acela 1-a scuipat şi se uitase dacă nu cumva aveam de gând să râd şi eu. Cine ştie dacă-1 mai găsesc când voi ajunge acolo. M-am străduit din răsputeri să ajung cât mai repede în Vognmandsgaten, am trecut pe lângă locul unde îmi rupse-sem drama în bucăţi şi am mai găsit câteva bucăţele de hârtie, 1-am ocolit pe poliţistul pe care doar cu puţin înainte îl uluisem prin comportarea mea şi în sfârşit am ajuns la treptele pe care şezuse băiatul.

  Nu mai era acolo. Strada era aproape pustie, începea să se întunece şi nu am mai putut da de el; poate că se dusese acasă. Am pus prăjitura jos, cu grijă, am pus-o de-a curmezişul, lângă uşă, am ciocănit cu putere, apoi am luat-o la fugă. O s-o găsească de bună seamă, mi-am zis; va da peste ea în momentul în care va ieşi afară. Ochii mi se umeziră de o bucurie absurdă la gândul că băiatul va găsi prăjitura.

  Am coborât din nou spre chei.

  Acum nu mai mi-era foame, dar prăjiturile dulci pe care le mâncasem începeau să-mi facă greaţă, în cap se porniseră iarăşi să-mi mişune idei dintre cele mai năstruşnice. Ce-ar fi dacă aş tăia odgonul unuia dintre vasele acestea? Sau dacă aş începe deodată să strig: Foc! Mă apropii de chei, caut o ladă pe care să mă aşez, îmi încrucişez braţele şi simt cum mintea mi se tulbură tot mai tare. Nu mă mişc, nu fac absolut nimic ca să mă ţin pe picioare. Şed acolo şi mă holbez la vasul „Copegoro”, sub pavilion rusesc. La puntea lui, zăresc un om. Razele lanternei roşii de la babord îi luminează faţa. Mă ridic şi intru în vorbă cu el. Nu mă gândisem la nimic deosebit atunci când i-am adresat primele cuvinte, nu mă aşteptam nici măcar să-mi răspundă. Am spus:

  — Plecaţi în seara asta, domnule căpitan?

  — Da, foarte curând, spuse el. 172

  Vorbea în suedeză. Aşadar, e finlandez, mi-am zis.

  — Hm! Nu cumva aveţi nevoie de un om?

  În momentul acela îmi era absolut egal dacă avea să-mi răspundă printr-un refuz, îmi era indiferent chiar şi dacă îmi va da sau nu un răspuns. Aşteptam privindu-1.

  — Nu, făcu el. Aş avea nevoie de un matroz.

  — Un matroz? Mi-am luat inima în dinţi. Mi-am scos pe furiş ochelarii şi i-am pus în buzunar, am urcat pe pasarelă şi am păşit pe bord.

  — Eu nu sunt marinar de meserie, dar pot să duc la bun sfârşit orice treabă, încotro plecaţi?

  — Mergem cu mărfuri la Leeds şi acolo încărcăm cărbuni pentru Cadix.

  — Bine, spun eu, căutând să mă impun căpitanului. Mi-e indiferent încotro mergem, îmi voi duce miinca la bun sfârşit.

  S-a oprit un moment şi m-a privit, dus pe gânduri.

  — Ai mai navigat până acum? A întrebat el în cele din urmă.

  — Nu. Dar, cum vă spun, puneţi-mă la încercare şi fac orice. Sunt obişnuit cu toate.

  Omul continua să stea pe gânduri. Eu îmi pusesem acum în cap că aveam să plec şi începeam să mă tem ca nu cumva să-mi spună să cobor.

  — Atunci, ce credeţi, domnule căpitan? Am întrebat în cele din urmă. Zău că pot să fac orice. Dar, ce tot vorbesc? Aş fi de-a dreptul un om de nimic dacă nu aş face chiar mai mult decât mi se cere. Dacă e nevoie, pot să stau şi două schimburi de gardă, unul după altul. Asta mi-ar prinde bine şi rezist.

  — Bine, bine, să încercăm, spuse el schiţând un zâmbet la ultimele mele cuvinte. Iar dacă treaba nu merge, putem foarte bine să ne despărţim în Anglia.

  — Fireşte! Am răspuns eu cu bucurie. Şi am repetat că, dacă treaba nu merge, ne despărţim în Anglia.

  Apoi mi-a arătat ce aveam de făcut.

  După ce am ieşit din fiord, m-am ridicat un moment, sleit de febră şi de oboseală, am privit înapoi, spre ţărm, şi mi-am luat rămas bun de la oraş, de la această Christiania unde ferestrele caselor străluceau atât de puternic.

          SFÂRŞIT