Foamea descarca online gratis cărți de top .Pdf 📖

  PARTEA ÎNTÂI.

  Era pe vremea când umblam flămând prin Christiania, acest oraş minunat, pe care nimeni nu-1 părăseşte fără să fi rămas cu amprenta lui.

  Stăteam culcat, dar treaz, în camera mea de la mansardă şi dedesubt auzeam o pendulă bătând de şase ori; se luminase bine de ziuă şi oamenii începeau să circule pe scară. Jos, lângă uşă, unde camera era tapetată cu numere vechi ale ziarului Morgenbladet, puteam desluşi un anunţ dat de directorul farului, iar puţin mai la stânga o reclamă cu litere mari, în care brutarul Fabian Olsen îşi lăuda pâinea proaspătă.

  De îndată ce am deschis ochii, am început, după un vechi obicei, să mă gândesc dacă există ceva care mă îndreptăţeşte să mă bucur de ziua de astăzi, în ultimul timp îmi mersese destul de greu; unul după altul, lucrurile mele luaseră drumul casei de amanet, devenisem nervos şi arţăgos, în câteva rânduri rămăsesem în pat ziua întreagă din pricina ameţelilor. Uneori, când îmi surâdea norocul, reuşeam să încasez de la un ziar sau altul până la cinci coroane pentru câte un foileton.

  Se lumina din ce în ce mai mult de ziuă şi m-am apucat să citesc anunţurile de jos, de la uşă; se puteau desluşi până şi literele subţiri şi triste: „Pompe funebre la domnişoara Andersen, în gang, pe dreapta”. Această ocupaţie mi-a reţinut atenţia mai mult timp; pendula de jos bătuse opt când m-am hotărât, în sfârşit, să mă scol şi să mă îmbrac.

  Am deschis fereastra şi am privit afară. Din locul în care mă aflam, aveam drept perspectivă o frânghie pentru rufe şi un teren viran; mai încolo ruinele unei fierării ce fusese mistuită de un incendiu. Câţiva muncitori tocmai curăţau terenul de acele ruine. M-am sprijinit cu coatele pe pervazul ferestrei şi am privit afară. Desigur că avea să fie o zi frumoasă. Venise toamna, anotimp diafan şi răcoros, când totul îşi schimbă culoarea şi piere. Pe străzi începuse forfota, ademenindu-mă afară; camera aceasta goală, a cărei podea se îndoia la fiecare pas, era ca un sicriu lugubru, rău încheiat; uşa nu avea broască, iar de sobă nici vorbă; obişnuiam să dorm cu ciorapii în picioare ca să se mai usuce până dimineaţă. Singurul obiect ce-mi făcea plăcere era un mic balansoar roşu în care moţăiam serile şi mă gândeam la câte şi mai câte. Când vântul sufla puternic şi poarta de la intrare era deschisă, prin podea şi prin pereţi se auzeau tot felul de şuierături ciudate iar în ziarul Morgenbladet de jos, de lângă uşă, se produceau rupturi lungi cât braţul.

  M-am sculat şi am căutat într-un pachet din colţul de lângă pat ceva de-ale mâncării, dar nu am găsit nimic şi m-am întors la fereastră.

  Ştie Dumnezeu, mi-am zis, dacă mi-ar fi de vreun folos să-mi caut o slujbă! Aceste numeroase refuzuri, aceste jumătăţi de promisiuni, aceşti „nu” spuşi pe şleau, toate speranţele nutrite şi risipite, toate încercările care de fiecare dată se sfârşeau fără nici un rezultat, mă descurajaseră, în ultima vreme umblasem după un post de ajutor de casier, dar sosisem prea târziu; şi apoi, nu puteam nici să depun garanţia de 50 de coroane. Totdeauna se ivea o piedică. In cele din urmă, m-am prezentat şi la corpul de pompieri. Eram vreo cincizeci de oameni în sală şi cu toţii scoteam pieptul în afară ca să dăm impresia de forţă şi de mare curaj. Un funcţionar îi examina pe solicitanţi, le pipăia braţele şi le punea întrebări. El a trecut şi prin faţa mea, dar nu a făcut decât să dea din cap. Mi-am dat seama că sunt refuzat din pricina ochelarilor. M-am prezentat încă o dată, fără ochelari, îl aşteptam pe examinator cu sprâncenele încruntate şi cu privirile tăioase ca nişte cuţite, dar, trecând prin faţa mea, el s-a mulţumit doar să zâmbească

  — Desigur, mă recunoscuse. Dar lucrul cel mai grav era că hainele mele erau atât de uzate, încât nu mă mai puteam prezenta nicăieri ca un om onorabil, spre a solicita un post.

  Cât de jos alunecasem în tot acest timp – încet, dar sigur.

  — Pe panta mizeriei! Până când, în cele din urmă, ajunsesem să nu mai am chiar nimic; nici măcar un pieptene sau o carte din care să mai citesc când viaţa mi se părea prea tristă. Vara întreagă mi-am petrecut-o prin cimitire sau sus, în parcul castelului, unde şedeam pe o bancă şi scriam, unul după altul, articole pentru ziare, despre lucrurile cele mai diferite: invenţii bizare, capricii, fantezii ale creierului meu agitat; în disperarea mea, alegeam adesea subiectele cele mai puţin actuale, care îmi cereau eforturi îndelungate şi, până la urmă, nu erau primite de nici un ziar. De-abia terminam un articol, că începeam imediat altul, lăsându-mă greu descurajat de un „nu” al redactorilor şefi; îmi spuneam mereu că într-o bună zi tot voi izbuti. Şi într-adevăr, câteodată, când aveam inspiraţie şi reuşeam să realizez un articol mai acătării, puteam câştiga cinci coroane cu munca unei singure după-amieze.

  M-am ridicat din nou de la fereastră, m-am dus la scaunul pe care se afla ligheanul cu apă de spălat şi mi-am umezit puţin genunchiul lustruit al pantalonului ca să-1 mai înnegresc şi să-1 fac să arate mai nou. După aceea am băgat în buzunar, ca de obicei, o bucată de hârtie şi un creion şi am plecat. Am coborât foarte uşor pe scară ca să nu trezesc atenţia gazdei; trecuseră câteva zile de când trebuia să plătesc chiria şi nu mai aveam nici o leţcaie.

  Se făcuse ora nouă. Aerul fremăta de zgomotul trăsurilor şi al vocilor omeneşti – un cor matinal uriaş însoţit de paşii pietonilor şi pocniturile de bici ale birjarilor. Acest zgomot care mă învăluia m-a trezit de-a binelea şi am început să mă simt tot mai mulţumit. Nimic nu era mai departe de mine decât intenţia de a face o mică plimbare de dimineaţă în aer curat. Ce importanţă