avea aerul pentru plămânii mei? Eram puternic ca un uriaş. Aş fi putut opri o trăsură cu umărul. Mă cuprinsese o dispoziţie senină, ciudată, simţământul unei vesele nepăsări. Am început să observ oamenii pe care îi întâlneam sau îi depăşeam, să citesc afişele de pe ziduri, am interceptat o privire ce-mi fusese aruncată dintr-un tramvai în mers; rând pe rând, m-am lăsat pătruns până şi de cele mai mici fleacuri, de cele mai neînsemnate amănunte care se iveau în drumul meu şi apoi dispăreau.

  De-aş fi avut doar un pic de mâncare într-o zi atât de senină! Impresia acestei dimineţi vesele mă copleşise, nu-mi puteam stăpâni sentimentul de mulţumire şi, fără vreun motiv precis, am început, de bucurie, să fredonez un cântec, în faţa unei măcelării o femeie cu un coş în mână se gândea dacă e cazul să cumpere câmaţi pentru prânz; când am trecut pe lângă ea, s-a uitat la mine. Nu mai avea decât un singur dinte în gură. Nervos şi iritabil cum devenisem în ultimele zile, m-am simţit dezgustat de figura femeii; dintele lung şi galben arăta ca un deget mic crescut din falcă, iar privirea pe care o îndreptase spre mine era încă preocupată de cârnaţi. Dintr-o dată mi-a pierit toată pofta de mâncare şi mi s-a făcut greaţă. Când am ajuns la hala de carne, m-am dus la fântâna şi am băut puţină apă; apoi am ridicat ochii. Ceasul din turnul bisericii Vor Frelsers1 arăta ora zece.

  Am continuat să colind străzile, hoinărind fără grijă; m-am oprit la un colţ, deşi nu era nevoie; apoi am schimbat direcţia, luând-o pe o stradă lăturalnică, unde n-aveam ce căuta. Lăsasem totul în voia sorţii şi rătăceam prin oraş în acea dimineaţă veselă, purtându-mi lipsa de griji printre ceilalţi muritori fericiţi; atmosfera era senină şi luminoasă, iar dispoziţia mea nu era tulburată nici măcar de un pic de umbră.

  De zece minute mergeam în urma unui bătrân şchiop, într-o mână ţinea un pachet şi călca parcă cu întreg corpul, muncindu-se din răsputeri să înainteze cât mai repede. Auzeam cum gâfâia de oboseală şi deodată mi-a trecut prin cap că aş putea să-i duc eu pachetul; dar nu am căutat să-1 ajung din urmă. Sus, pe strada Graensen, 1-am întâlnit pe Hans Pauli, care m-a salutat şi a trecut grăbit mai departe. Oare de ce ' Mântuitorul nostru.

  Zorea aşa? Nu mă gândisem nici o clipă să-i cer o coroană şi chiar voiam să-i înapoiez cât mai curând pătura pe care mi-o împrumutase cu câteva săptămâni în urmă. După ce mă voi mai întrema, nu o să mai datorez nimănui nici o pătură; poate că voi începe chiar azi să scriu un articol despre crimele viitorului sau despre liberul-arbitru – indiferent despre ce, dar în orice caz ceva interesant, pentru care voi primi cel puţin zece coroane. Şi cu gândul la acest articol, m-am simţit dintr-o dată îndemnat să mă apuc imediat de scris. Capul îmi era atât de plin de idei! Voiam să-mi găsesc un loc potrivit în parcul castelului şi să nu mă opresc până nu isprăvesc.

  Dar bătrânul infirm continua să meargă şchiopătând înaintea mea. În cele din urmă, faptul de a-1 avea tot timpul în faţă pe acel invalid a început să mă irite. Părea că expediţia sa nu se mai sfârşeşte; poate avea de gând să meargă în acelaşi loc ca mine şi va trebui să-1 am în faţă tot drumul, în exasperarea mea, mi se părea că îşi încetineşte paşii la fiece răspântie, de parcă ar fi aşteptat să vadă în ce direcţie o apuc. Apoi îşi ridica pachetul bălăbănindu-1 în aer şi pornea iarăşi la drum, zorind din toate puterile spre a-şi menţine avansul. Pe măsură ce înaintez şi îl privesc pe acest individ obsedant, simt cum îmi creşte furia împotriva lui; îmi dau seama că, încetul cu încetul, îmi strică buna dispoziţie şi, pe nesimţite, îmi întunecă această dimineaţă senină şi frumoasă. Parcă era o gânga-nie mare, ce sărea într-un picior şi ţine cu tot dinadinsul să-şi asigure un loc în lume păstrându-şi trotuarul numai pentru ea. Ajuns în vârful colinei, m-am hotărât să curm această situaţie; astfel, la un moment dat, m-am oprit în faţa unei vitrine ca să-i dau posibilitatea să se depărteze cât mai mult. Când, după câteva minute, am luat-o din loc, bătrânul era iarăşi înaintea mea, cât timp rămăsesem eu pe loc, se oprise şi el. Atunci, fără să mai stau pe gânduri, am făcut exasperat încă trei paşi mari înainte, 1-am ajuns şi 1-am bătut pe umăr.

  S-a oprit. Am început să ne holbăm unul la altul.

  — Câţiva bănişori pentru lapte! Zice el în cele din urmă şi lăsă capul într-o parte.

  — Aşa, asta-mi mai trebuia! Am căutat prin buzunare şi apoi i-am spus: Pentru lapte, da. Hm. E greu cu banii în ziua de azi şi nu ştiu cât eşti dumneata de lipsit.

  — N-am mai mâncat de ieri, de la Drammen1, spuse bătrânul; nu mai am nici un 0re2 şi n-am găsit încă de lucru.

  — Eşti muncitor?

  — Da, sunt rihtuitor.

  — Ce?

  — Rihtuitor. Dacă-i nevoie, ştiu să fac şi ghete.

  — Atunci se schimbă lucrurile, am spus eu. Aşteaptă-mă puţin aici; mă duc să-ţi fac rost de nişte bani, de câţiva 0re.

  Am luat-o în grabă la vale, pe Pilestraede, unde ştiam că într-o casă, la primul etaj, locuieşte cineva care împrumută bani în schimbul unui amanet; de altfel, nu mai fusesem niciodată acolo. Când am intrat în gang, mi-am scos cu grijă vesta, am îm-păturit-o şi am luat-o subsuoară. Apoi am urcat treptele şi am bătut la uşă. M-am înclinat şi am aruncat vesta pe tejghea.

  — O coroană şi jumătate – spuse omul.

  — Fie, mulţumesc, am răspuns. Dacă nu se întâmpla să ajung la strâmtoare, nu m-aş fi despărţit de ea.

  Am luat banii mărunţi şi hârtia de o coroană şi am plecat. De altfel, ideea