aceasta cu vesta fusese minunată! O să-mi mai rămână bani şi pentru un dejun copios, iar până seara articolul meu despre crimele viitorului va fi gata. Dintr-o dată mi s-a părut mai frumoasă viaţa şi m-am grăbit să mă întorc la bătrân, ca să mă descotorosesc de el.

  — Poftim! Îi spun. Îmi pare bine că mi te-ai adresat întâi mie. Omul luă banii şi începu să mă cerceteze cu privirea. La ce se holba oare? Aveam impresia că îşi concentrează atenţia mai cu seamă asupra genunchilor pantalonilor mei şi această obrăznicie mă scoase din sărite. Credea oare, mizerabilul, că eram chiar aşa de sărac cum păream? Oare nu începusem aproape să scriu un articol de zece coroane? Şi-apoi, nu-mi era frică nici de viitor; aveam doar atâtea posibilităţi!

  1 Oraş situat la 40 kilometri la sud-vest de Oslo.

  2 Monedă divizionară; o coroană =100 0re.

  Ce-i păsa unui om atât de străin că îi făceam cinste cu banii pentru o masă, într-o zi atât de însorită? Privirea bătrânului mă enerva şi m-am hotărât să-i dau o lecţie înainte de a-1 părăsi. Am înălţat din umeri şi i-am spus:

  — Se vede treaba că dumneata ai luat obiceiul ăsta urât să te holbezi la genunchii unui om în momentul în care acesta îţi dă o coroană.

  El îşi lăsă capul mult pe spate şi rămase cu gura căscată. Părea că în dosul frunţii sale de cerşetor începuse să se mişte ceva, se gândea, desigur, că vreau să-1 prostesc într-un fel sau altul şi-mi întinse banii.

  Am bătut cu piciorul în pământ. Am înjurat. Trebuie să-i păstreze, îşi închipuie cumva că-mi dădusem atâta osteneală degeaba? La urma urmelor, poate îi datoram acea coroană; eu nu obişnuiesc să uit o datorie veche; se găseşte în faţa unui om onorabil, cinstit din creştet până în tălpi. Ce mai calea-valea, banii îi aparţin. Nu trebuie să-mi mulţumească, mi-a făcut plăcere. La revedere!

  Am plecat, în sfârşit, scăpasem de acest invalid inoportun şi acum puteam să-mi continui drumul în linişte. Am luat-o din nou în jos pe Pilestraede şi m-am oprit în faţa unui magazin de alimente. Vitrina era plină cu tot felul de bunătăţi şi m-am hotărât să intru şi să cumpăr ceva de mâncare.

  — O bucată de brânză şi o pâine albă! Am spus eu şi am aruncat o jumătate de coroană pe tejghea.

  — Brânză şi pâine de toţi banii? Întrebă vânzătoarea ironic, fără să mă privească.

  — Da, de toţi cei cincizeci de 0re, am răspuns eu nepăsător. Am luat cumpărăturile şi i-am spus, foarte politicos, bună ziua vânzătoarei bătrâne şi grase, apoi am plecat direct spre parcul castelului de pe colină. Am găsit o bancă liberă şi am început să înfulec cu lăcomie, îmi făcea bine; de mult nu mai avusesem parte de o masă atât de îmbelşugată şi, încetul cu încetul.

  — După ce mă săturasem – m-a cuprins acea stare de linişte pe care o simţi după un plâns îndelungat. Curajul mi-a crescut; nu mă mai mulţumeam să scriu doar un articol despre ceva atât de simplu şi banal cum ar fi crimele viitorului – de altfel, un subiect care nu conţinea nici o enigmă pentru nimeni; oricine se putea documenta asupra lui răsfoind puţin prin cărţile de istorie. Mă simţeam în stare de un efort mai mare. Doream să înving greutăţi serioase şi m-am hotărât să scriu o disertaţie în trei capitole despre cunoaşterea filosofică. Voi avea fireşte şi prilejul să-i fac de petrecanie vreunuia din sofismele lui Kant. Dar când am vrut să scot cele trebuincioase pentru scris şi să mă apuc de lucru, am descoperit că nu mai aveam creion; îl uitasem la zaraful căruia îi amanetasem vesta; era în buzunarul acesteia. Doamne, cum îmi mergeau toate de-a-ndoaselea! Am tras câteva înjurături, m-am ridicat de pe bancă şi am început să măsor aleile în sus şi în jos. Era linişte peste tot; departe, lângă pavilionul reginei, câteva bone îşi împingeau cărucioarele -încolo, nu se mai zărea nimeni. Eram enervat la culme şi mă plimbam furios prin faţa băncii mele. Cât de prost îmi mergea din toate punctele de vedere! Să eşueze o disertaţie în trei capitole pentru simplul motiv că nu aveam la mine un creion de zece 0re! Ce-ar fi dacă m-aş întoarce în Pilestraede şi aş cere creionul înapoi? Aş mai avea încă timp suficient să termin o parte bunicică până când cei care ies la plimbare vor începe să populeze parcul. Şi-apoi, atât de multe depindeau de acest articol privitor la cunoaşterea filosofică! Poate fericirea multor oameni! Cine ştie! Îmi spuneam că se prea poate ca articolul meu să fie de mare ajutor multor tineri. La drept vorbind, nici nu voiam să-1 atac pe Kant; puteam evita aceasta; nu trebuia decât să fac o digresiune când ajungeam la problema timpului şi a spaţiului; nu aveam de gând, în schimb, să-mi iau răspunderea pentru Renan, bătrânul preot Renan. În orice caz, se impunea să scriu un articol de atâtea şi atâtea coloane: chiria neplătită, privirea lungă a gazdei, dimineaţa, când mă întâlnea pe trepte, mă urmărea ziua întreagă şi revenea chiar şi în puţinele mele momente mai vesele când nu eram chinuit de gânduri sumbre. Toate astea trebuie să ia sfârşit odată. Am plecat repede din parc ca să-mi iau înapoi creionul de la omul la care îmi amanetasem vesta. 12

  Coborând colina castelului, am ajuns din urmă două doamne. Trecând pe lângă ele ca să le-o iau înainte, am atins braţul uneia; m-am uitat la dânsa: avea o faţă plină, puţin palidă. Ea a roşit îndată, devenind nespus de frumoasă. Nu ştiu pentru ce. Poate din cauza unui cuvânt rostit de un trecător, poate datorită unui gând ce i se înfiripase fugar. Sau nu cumva fiindcă i-am atins braţul? Pieptu-i plin palpită şi ea strânge cu putere mânerul umbrelei. Ce se petrece oare cu ea?

  M-am oprit şi am lăsat-o să treacă din nou înaintea mea. Nu