mă simţeam capabil să merg mai departe; totul mi se părea ciudat. Eram într-o stare de agitaţie; mânios pe mine însumi din cauza creionului şi foarte iritat din cauză că mâncasem prea mult pe stomacul gol. Dar deodată, datorită unui impuls capricios, gândurile mi se îndreptară într-o direcţie foarte ciudată: mă simt împins de dorinţa năstruşnică să o sperii pe această domnişoară, s-o urmăresc într-un fel sau altul, s-o necăjesc. O ajung din nou din urmă şi o depăşesc, fac pe neaşteptate stânga împrejur şi iată-mă faţă în faţă cu ea, putând s-o observ. Mă opresc şi o privesc în ochi – şi cu iuţeala fulgerului îmi vine în minte un nume pe care nu-1 mai auzisem niciodată, un nume cu o rezonanţă alunecoasă, nervoasă: Ylajali. Când ajunge destul de aproape de mine, o privesc din nou cu îndrăzneală şi îi spun cu glas energic:

  — Vă pierdeţi cartea, domnişoară.

  Puteam să-mi aud inima bătând la rostirea acestor cuvinte.

  — Cartea mea? Întrebă ea pe cea care o însoţea. Apoi porni mai departe.

  Dar parcă în momentul acela cineva mă îmboldea să fiu tot mai răutăcios. Continui s-o urmăresc pe această fată. Eram pe deplin convins că făceam o prostie. Dar nu puteam altfel. Această stare de tulburare pusese stăpânire pe mine şi îmi insufla ideile cele mai năstruşnice, cărora trebuia, vrând-nevrând, să le dau ascultare.

  Nu îmi folosea la nimic să îmi spun că mă comport stupid: am făcut cele mai idioate strâmbături în spatele fetei, apoi am tuşit cu desperare de câteva ori, când am trecut pe lângă dânsa. Şi am mers astfel agale înaintea ei, având tot timpul un avans de câţiva paşi. Ii simţeam ochii aţintiţi asupra spatelui meu şi, fără să vreau, îrm venea să intru în pământ de ruşine că am necăjit-o atâta, încetul cu încetul, s-a înfiripat în mine senzaţia că mă aflu departe, în alte locuri; mi se părea că nu eram eu acela care se târăşte, adus de spate, pe caldarâm.

  După câteva minute, fata ajunge la librăria Pascha; eu mă oprisem la prima vitrină şi în momentul în care ea trece pe lângă mine îi spun din nou:

  — Vă pierdeţi cartea, domnişoară.

  — Ce carte? Întreabă ea speriată. Poţi să pricepi despre ce carte vorbeşte?

  Apoi se opreşte. Mă amuza grozav încurcătura în care se afla; nedumerirea din privirile ei mă încântă. Nu poate pricepe sensul acestor câteva cuvinte pe care i le adresez cu desperare; nu are nici un fel de carte la ea, nici măcar o filă de carte, şi totuşi caută prin buzunare, îşi priveşte de mai multe ori mâinile, se întoarce şi cercetează cu privirile strada din spatele ei, îşi forţează la maximum creieraşul sensibil ca să afle despre ce carte îi vorbesc.

  Faţa îşi schimbă culoarea; are când o expresie, când alta, pot să-i aud respiraţia. Chiar şi nasturii de la rochie par să se uite la mine ca nişte ochi speriaţi.

  — Nu te mai ocupa de el, îi spune însoţitoarea; e beat; nu vezi că-i beat?

  Oricât de străin mă simţeam în acel moment faţă de mine însumi, oricât de mult căzusem pradă unor influenţe nevăzute, totuşi, în jurul meu nu se petrecea nimic fără să observ. Un câine mare brun alergă de-a curmezişul străzii către chioşcul studenţilor şi apoi în jos, spre Tivoli. Avea o zgardă îngustă de argint. Mai sus, pe aceeaşi stradă, se deschise o fereastră la etajul doi şi o fată cu braţele goale începu sa cureţe geamurile pe dinafară. Nimic nu scăpa atenţiei mele, capul îmi era limpede şi dovedeam prezenţă de spirit. Toate impresiile mă învăluiau cu o claritate atât de strălucitoare de parcă s-ar fi aprins dintr-o dată o lumină puternică. Cele două fete din faţa mea aveau fie-14 care câte o pană la pălărie şi câte un fular scoţian de mătase în jurul gâtului. Aşadar, sunt surori, mi-am zis.

  Au cotit şi s-au oprit în faţa magazinului de instrumente muzicale Cisler, stând de vorbă. M-am oprit şi eu. După aceea s-au întors înapoi, luând-o pe acelaşi drum pe care veniseră, au trecut din nou prin faţa mea, au cotit pe după colţul străzii Universităţii, îndreptându-se spre piaţa Sfântul Olaf. Tot timpul am mers în urma lor, cât mai aproape cu putinţă, într-un rând, s-au întors şi mi-au aruncat o privire pe jumătate speriată, pe jumătate curioasă – pe feţele lor nu am zărit nici o umbră de mânie, nici o cută în jurul sprâncenelor. Această răbdare faţă de tracasările mele m-a ruşinat profund şi am lăsat privirile în jos. Nu vroiam să le mai necăjesc. Doream să le urmăresc doar cu privirea, din simplă recunoştinţă, să nu le pierd din ochi până când în cele din urmă vor intra undeva şi vor dispărea.

  În faţa casei cu numărul 2, un imobil mare cu patru etaje, ele se întoarseră încă o dată, apoi intrară. M-am sprijinit de stâlpul unui felinar cu gaz de lângă fântâna arteziană şi am ascultat paşii ce urcau pe scară, pierzându-se în cele din urmă la etajul doi. M-am depărtat de felinar şi am privit în sus, spre frontonul clădirii, în acel moment se întâmplă ceva deosebit: perdelele de sus încep să se ridice, după o clipă se deschide o fereastră, un cap se apleacă în afară şi doi ochi fermecători îşi fixează privirile asupra mea. Ylajali! Am spus eu cu voce destul de tare, simţind cum mă înroşesc. De ce nu a strigat oare după ajutor? De ce nu a împins un ghiveci de flori ca să-mi cadă în cap sau de ce nu a trimis pe cineva jos să mă alunge? Ne privim ţintă în ochi, fără să ne mişcăm; cam un minut. Gânduri zboară între fereastră şi stradă, dar nu se rosteşte nici un cuvânt. Ea se întoarce. Simt o zgudui-tură, un şoc uşor: văd un umăr care se întoarce, un spate care dispare înăuntru. Acel mers agale care se îndepărta de fereastră, mişcarea