aceea intenţionată cu umărul era ca un salut care mi se adresa mie; în foru-mi lăuntric, recepţionam acel salut delicat şi totodată mă simţeam foarte bucuros. Apoi am făcut stânga împrejur şi am luat-o pe stradă în jos.

  N-am îndrăznit să mă uit înapoi şi nu ştiam dacă mai revenise la fereastră. Cu cât mai mult mă gândeam la ea, cu atât deveneam mai neliniştit şi mai nervos. Probabil că tocmai în momentul acela ea îmi urmărea în amănunt toate mişcările şi e absolut insuportabil să te ştii urmărit în felul acesta. Mi-am făcut curaj cât am putut mai bine şi mi-am continuat drumul; am început să simt zvâcniri în picioare, şi mi-am pierdut siguranţa umbletului din pricina tensiunii provocate de dorinţa de a-1 face să pară elegant. Ca să dau impresia că sunt calm şi indiferent, balansam braţele fără vreo noimă, scuipam şi umblam cu nasul în vânt. Dar nimic nu-mi folosea. Simţeam mereu cum mă urmăreau privirile aţintite asupra cefei şi mă trecură fiori reci. În sfârşit, m-am refugiat pe o stradă laterală şi de acolo m-am îndreptat spre Pilestraede ca să intru iarăşi în posesia creionului.

  Nu am întâmpinat nici o greutate ca să-1 primesc. Zaraful mi-a adus el însuşi vesta şi m-a rugat să caut prin toate buzunarele; am găsit cu acest prilej şi câteva bonuri de amanetare, pe care le-am băgat în buzunarul hainei. Apoi i-am mulţumit pentru amabilitate. M-am simţit tot mai atras de el şi deodată mi s-a părut că este foarte important să-i fac o impresie bună. M-am îndreptat spre uşă, dar m-am întors din nou spre tejghea, ca şi când aş fi uitat ceva. Mi se părea că îi datorez o explicaţie, o lămurire, şi am început să fredonez ceva spre a-i atrage atenţia. Apoi am luat creionul şi 1-am ridicat în sus.

  — Nu mi-ar fi trecut prin cap – am spus – să fac un drum atât de lung pentru un creion oarecare; dar cu creionul acesta e altă poveste. E un creion special. Aşa, neînsemnat cum pare, această bucăţică de creion a făcut pur şi simplu din mine ceea ce sunt în această lume, sau, ca să zic aşa, mi-a conferit rangul pe care-1 deţin în societate.

  Atât am spus. Omul a venit până la tejghea.

  — Aşa? M-a întrebat privindu-mă curios.

  — Cu acest creion, am continuat calm, am scris tratatul meu în trei volume despre cunoaşterea filosofică. Nu aţi auzit vorbindu-se despre el?

  Negustorului i se părea într-adevăr că auzise despre nume, titlu.

  — Da, am spus. Eu am scris această carte. De aceea nu trebuia să se mire că doream să-mi iau înapoi ciotul de creion; avea o valoare prea mare pentru mine, era în ochii mei aproape o mică fiinţă omenească. De altfel, îi rămâneam în mod sincer recunoscător pentru bunăvoinţă şi îmi voi aduce aminte de dânsul. Da, da, îmi voi aduce aminte cu adevărat; cuvântul dat e cuvânt. Aşa sunt eu. Şi el merita aceasta. La revedere!

  M-am îndreptat spre uşă cu alura unui om care ar fi în situaţia să procure cuiva un post înalt. Politicos, negustorul s-a înclinat de două ori în faţa mea când am dat să plec, iar eu m-am întors din nou de la uşă şi i-am spus la revedere.

  Pe scară am întâlnit o femeie cu o valiză. Văzându-mă că trec cu o mină atât de importantă, s-a dat la o parte cu sfială ca să-mi facă loc. Fără să vreau, am început de îndată să scotocesc prin buzunare ca să-i dau ceva; dar negăsind nimic, am trecut mai departe, jenat. Puţin după aceea am auzit-o şi pe ea bătând la uşa negustorului; în faţa uşii se afla un grilaj de fier şi am recunoscut zăngănirul vergelelor atunci când cineva punea mâna pe ele.

  Soarele era sus pe cer; se făcuse înjur de ora douăsprezece, în oraş începuse animaţia. Se apropia ora de plimbare şi grupuri de oameni treceau în sus şi în jos pe bulevardul Karl Johan, salutându-se şi adresându-şi zâmbete. Mi-am lipit coatele de şolduri, m-am făcut mic de tot şi m-am strecurat neobservat pe lângă nişte cunoştinţe care se postaseră într-un colţ lângă Universitate, ca să se uite la trecători. Am urcat colina castelului şi am căzut pe gânduri. Cât de uşor şi cât de vesel îşi legănau capetele blonde oamenii aceştia care treceau dansând prin viaţă ca printr-o sală de bal! Nici urmă de supărare în ochii lor, nici cea mai mică povară pe umerii lor, nici un gând umbrit, nici o durere tainică în sufletul vreuneia dintre aceste fiinţe fericite. Iar eu mergeam alături de ei, eram tânăr, abia păşisem în viaţă şi totuşi uitasem cum arată norocul. Mă complăceam în aceste gânduri găsind că sunt victima unei crunte nedreptăţi. Oare de ce îmi mersese atât de rău în ultimele luni? Nu mai recunoşteam deloc firea mea veselă; din toate părţile mă copleşiseră necazurile cele mai grele. Nu puteam şedea liniştit pe o bancă, nici merge undeva fără să fiu asaltat de mici întâmplări neprevăzute, lipsite de importanţă, bagatele mizerabile, care se strecurau în gândurile mele risipindu-mi forţele în cele patru vânturi. Un câine care trecea pe lângă mine, un trandafir galben la butoniera unui domn puteau să-mi pună gândurile în mişcare şi să mă preocupe vreme îndelungată. Oare ce se întâmplase cu mine? Era cumva mâna lui Dumnezeu îndreptată împotriva mea? Dar de ce tocmai împotriva mea? De ce, la urma urmei, nu împotriva cuiva din America de Sud? Cu cât mă gândeam mai mult la aceasta, cu atât înţelegeam mai puţin de ce trebuise să fiu tocmai eu cobaiul capriciosului har divin. Un procedeu foarte ciudat acesta – de a trece cu vederea o lume întreagă spre a mă înşfacă tocmai pe mine; la urma urmelor, mai erau şi anticarul Pscha, şi armatorul Hennechen.

  În timp ce îmi continuam drumul, am meditat mult asupra acestui lucru, şi am formulat obiecţiile cele mai puternice împotriva acestei samavolnicii divine