de a mă lăsa pe mine să ispăşesc păcatele tuturor. Chiar după ce am găsit o bancă şi m-am aşezat, problema a continuat să mă frământe, împiedicându-mă să mă mai gândesc la altceva. Din ziua aceea de mai, când începuseră necazurile mele, am putut observa o slăbiciune care se accentua din zi în zi; parcă devenisem prea slab ca să-mi mai îndrept paşii încotro doream; un roi de gângănii dăunătoare pătrunseseră în fiinţa mea intimă, mă roseseră pe dinăuntru. Nu cumva Dumnezeu avea de gând să mă distrugă cu totul? M-am ridicat şi am început să mă plimb prin faţa băncii.

  În momentul acela întreaga mea fiinţă era prada celor mai aprige suferinţe; simţeam dureri până şi în mâini, pe care îmi era cu neputinţă să le mai ţin în poziţia normală. Ultimul meu prânz, prea bogat, îmi lăsase o puternică indispoziţie; cu stomacul plin, mă plimbam iritat în sus şi în jos fără să-mi ridic privirile; trecătorii alunecau pe lângă mine ca nişte năluci, în cele din urmă, banca mea fu ocupată de nişte domni, care îşi 18 aprinseră ţigările de foi şi începură o conversaţie cu voce tare; m-am înfuriat şi am fost cât pe-aci să-i iau la rost, dar am făcut la stânga împrejur şi m-am dus în cealaltă parte a parcului, unde am găsit o altă bancă. M-am aşezat.

  Gândurile mi s-au îndreptat din nou spre Dumnezeu. Mi se părea că îi era absolut imposibil să justifice de ce intervenea de fiecare dată când căutam o slujbă, încurcându-mi toate socotelile; căci ceea ce ceream nu era, în fond, decât pâinea cea de toate zilele. Observasem foarte limpede că, atunci când eram nevoit să rabd de foame un timp mai îndelungat, creierul mi se scurgea parcă din craniu, lăsându-1 gol. Capul îmi devenea uşor şi parcă pleca de la locul lui; nu-i mai simţeam greutatea pe umeri şi mi se părea că atunci când mă uitam la cineva ochii mi se holbau prea tare.

  Şedeam acolo pe bancă gândindu-mă la toate acestea şi eram tot mai pornit împotriva lui Dumnezeu din cauza necazurilor necontenite pe care le îngrămădea pe capul meu. Dacă îşi închipuia că mă apropie mai mult şi mă face mai bun chinuindu-mă într-una şi punându-mi tot felul de piedici – atunci se cam înşela. De asta putea să fie sigur. Apoi am ridicat privirile spre Cel-de-Sus, aproape plângând de ciudă şi spunându-i în gând toate acestea, o dată pentru totdeauna. Mi-au venit în minte frânturi din cele învăţate în copilărie, îmi răsuna în urechi, stilul solemn al Bibliei şi vorbeam încet cu mine însumi, aplecându-mi sarcastic capul într-o parte. De ce mă preocupa ce voi mânca, ce voi bea şi în ce voi îmbrăca acest mizerabil sac de viermi numit trupul meu pământesc? Oare Tatăl meu cel ceresc nu a avut grijă şi de mine ca de păsările cerului? Nu mi-a împărtăşit harul de a întinde mâna sa divină spre mine, spre smeritul său rob? Dumnezeu a vârât un deget în reţeaua nervilor mei şi -discret, doar în treacăt – a încurcat puţin firele. Apoi şi-a retras degetul şi iată că pe acesta rămăseseră fibre şi rădăciniţe fine, smulse din nervii mei. Pe locul unde pusese degetul, care era degetul lui Dumnezeu, a rămas o urmă, iar pe creierul meu, o rană. Dar după ce Dumnezeu m-a atins cu degetele sale, m-a lăsat în pace şi nu a mai îngăduit să mi se întâmple nimic rău. M-a lăsat să-mi continui drumul, în pace şi linişte, dar am rămas cu urma ce se căsca. Şi nimic rău nu mi s-a întâmplat din voia lui Dumnezeu, care este stăpân în vecii vecilor.

  Dinspre chioşcul studenţilor, vântul aducea până la mine acorduri de muzică. Aşadar, trecuse de ora două. Mi-am scos hârtia şi creionul ca să încerc să scriu ceva, dar în acelaşi moment mi-a căzut din buzunar abonamentul la frizerie. L-am desfăcut şi am numărat bonurile neconsumate; mai aveam şase. Mulţumesc lui Dumnezeu, am spus fără să vreau, pot să mă mai bărbieresc încă vreo câteva săptămâni şi să am o înfăţişare prezentabilă! Această mică avuţie care îmi rămăsese mi-a dat de îndată o dispoziţie mai bună; am netezit filele cu grijă şi am pus carnetul în buzunar.

  Dar de scris nu puteam scrie. După câteva rânduri, nu mi-a mai venit nici o idee; gândurile îmi erau ca împrăştiate, nu puteam să mi le adun. Tot ce era în jurul meu mă influenţa şi îmi abătea atenţia, tot ce îmi cădea sub ochi îmi dădea impresii noi. Muşte şi alte gâze se aşezau pe hârtie şi mă deranjau; am suflat de câteva ori cu putere asupra lor ca să le gonesc, am început să suflu tot mai tare – dar în zadar. Afurisitele de gângănii se cramponează puternic, se lasă grele şi rezistă cu atâta forţă, încât picioruşele lor subţiri se încovoaie. Nu pot fi urnite din loc în nici un chip. Găsesc oare ceva de ce să se prindă, îşi înţepenesc călcâiele de vreo virgulă sau de vreo asperitate a hârtiei şi rămân acolo nemişcate până când socotesc că trebuie să plece?

  Aceste gângănii m-au preocupat o bucată bună de timp; m-am aşezat picior peste picior şi le-am observat pe îndelete. Deodată, dinspre chioşcul studenţilor au răsunat două sau trei note stridente de clarinet, dând gândurilor mele o altă direcţie. Abătut că nu pot să-mi termin articolul, am pus din nou hârtiile în buzunar şi m-am rezemat de speteaza băncii, în momentul acesta mintea îmi era atât de limpede încât eram în stare să zămislesc gândurile cele mai subtile fără să obosesc câtuşi de puţin. Şezând în această poziţie, las privirile să-mi alunece în jos, de-a lungul pieptului, înspre picioare şi observ cum îmi zvâcneşte piciorul la fiecare 20 bătaie a pulsului. Mă ridic pe jumătate şi îmi privesc picioarele; în momentul acela trăiesc o senzaţie ciudată şi fantastică, pe care nu am mai avut-o nicicând. Era ca o tresărire uşoară, neobişnuită, ce-mi trecea prin nervi, ca şi cum