aceştia ar fi fost străbătuţi de nişte dâre de lumină. Aruncându-mi privirile asupra ghetelor, mi s-a părut că revăd o veche cunoştinţă sau că regăsesc o parte desprinsă din mine însumi. Acest sentiment de recunoaştere îmi face simţurile să vibreze, mă podidesc lacrimile şi percep ghetele ca murmurul uşor al unei muzici ce urcă spre mine. Slăbiciune! Mi-am spus cu asprime. Am strâns pumnii şi am repetat: Slăbiciune! Mi-am bătut joc de mine însumi pentru aceste simţăminte ridicole, am făcut glume pe socoteala mea, fiind perfect lucid; am vorbit foarte sever şi judicios, strângând în acelaşi timp pleoapele cu putere spre a împiedica lacrimile să curgă. Ca şi când nu mi-aş fi văzut ghetele până atunci, încep să le studiez exteriorul, mimica lor atunci când mişc piciorul, forma şi căputa roasă şi descopăr că încreţiturile şi cusăturile albite le dau o expresie, le conferă o fizionomie. Aceste ghete preluaseră ceva din propria mea fiinţă, mi se părea că ele acţionau ca o răsuflare asupra eului meu, că erau o parte vie din mine însumi.

  Am stat aşa de vorbă, fără noimă, cu aceste senzaţii vreme îndelungată, poate un ceas. Deodată s-a apropiat un bătrânel şi a luat loc pe celălalt capăt al băncii, în timp ce se aşeza, respirând din greu de oboseala drumului, spuse: Da, da, da, da, da, da, şi iarăşi da!

  În momentul în care i-am auzit vocea, mi s-a părut că prin cap îmi trece ceva asemănător unui vânt. Ghetele nu erau altceva decât ghete! Mi se părea că starea de confuzie prin care trecusem am trăit-o într-o perioadă de mult apusă, poate în urmă cu un an sau doi, şi că aceasta era pe cale să mi se şteargă încetul cu încetul din memorie. Şi-am început să-1 privesc pe bătrân.

  În ce măsură mă interesa oare acest bătrânel? Deloc, absolut deloc. Doar că ţinea în mână un ziar, un număr vechi cu pagina micii publicităţi în afară, în care părea că este împachetat ceva. Mi se trezise curiozitatea şi nu-mi mai puteam lua ochii de la ziar; mi-a venit ideea năstruşnică că ar putea să fie un ziar remarcabil, unic în felul său; curiozitatea îmi creştea şi am început să mă foiesc pe bancă. Ar putea să fie documente, acte periculoase furate dintr-o arhivă. Mi-a trecut chiar prin minte că ar putea să fie vreun tratat secret, o conspiraţie.

  Bătrânelul şedea liniştit şi se gândea. Oare de ce nu ţinea ziarul aşa cum îl ţine orice om, cu titlul în afară? Ce fel de şiretlic era acesta? Nu părea că are de gând să lase pachetul din mână pentru nimic în lume, poate că nu se încumeta să i-1 încredinţeze nici măcar propriului său buzunar. Aş fi pariat pe oricât că nu era lucru curat.

  M-am uitat în jur. Tocmai imposibilitatea de a pătrunde acest mister mă făcea teribil de curios. Am căutat prin buzunare după ceva ce i-aş putea oferi bătrânului spre a intra în vorbă cu el şi am dat de abonamentul de la frizer, dar 1-am lăsat mai departe acolo unde-1 găsisem. Deodată mi-a venit ideea să fiu deosebit de obraznic, mi-am mângâiat buzunarul gol de la haină şi 1-am întrebat:

  — Îmi permiteţi să vă ofer o ţigară?

  Mi-a mulţumit, dar mi-a spus că nu fumează. A trebuit să se lase de fumat ca să-şi cruţe ochii; era aproape orb. De altfel, îmi mulţumea foarte mult!

  L-am întrebat dacă suferă de mult cu ochii. Atunci nu poate nici să citească? Nici măcar ziare?

  — Nici măcar ziare, din păcate!

  Bătrânul mi-a aruncat o privire. Ochii săi bolnavi aveau albeaţă, ceea ce le dădea un aspect sticlos, privirea îi era albă şi făcea o impresie dezgustătoare.

  — Nu sunteţi de aici? Mă întrebă el.

  — Nu.

  Nu putea să citească nici măcar titlul ziarului pe care-1 ţinea în mână?

  — Anevoie. De altfel, auzise de îndată că sunt străin. Era ceva în intonaţia mea, care îi spunea aceasta. Nu-i era greu să descopere, căci auzea foarte bine; noaptea, când toţi 22 dormeau, putea să audă până şi respiraţia celor din camera vecină. Ce-am vrut numai să spun, unde locuiţi?

  Mi-a venit pe loc în minte o minciună. Am minţit împotriva voinţei mele, fără intenţie şi fără vreun gând ascuns. I-am răspuns:

  — În piaţa Sfântul Olaf, la numărul 2.

  — Aşa? Cunoştea fiecare piatră din pavajul pieţei Sfântul Olaf. Era acolo o fântână arteziană, câteva felinare cu gaz, câţiva copaci, îşi amintea totul. La ce număr locuiţi?

  Voiam să pun capăt acestei întorsături a conversaţiei şi m-am ridicat, exasperat la culme de ideea fixă cu ziarul. Secretul trebuia descoperit cu orice preţ.

  — Dacă nu puteţi citi ziarul acela, atunci de ce.

  — Parcă spuneaţi că la numărul 2? Făcu bătrânul mai departe fără să acorde atenţie stării mele de agitaţie. Pe vremuri, îi cunoşteam pe toţi locatarii de la numărul 2. Cum se numeşte proprietarul dumneavoastră? Ca să scap de el, am inventat în grabă un nume, 1-am plăsmuit pe moment şi 1-am azvârlit cu putere în afară ca să-1 opresc din vorbă pe indiscretul meu interlocutor.

  — Happolati, am spus eu.

  — Happolati, da, spuse bătrânul aprobând din cap şi nu greşi nici o silabă din acest nume complicat.

  L-am privit uluit; era foarte serios şi avea o mină gânditoare. Nici n-am rostit bine acest nume stupid, care îmi venise în minte pe moment, că bătrânul 1-a şi recunoscut, prefăcându-se că 1-ar fi auzit şi mai înainte, între timp, el pusese pachetul pe bancă, iar eu simţeam cum curiozitatea face să-mi vibreze fiecare nerv. Am observat pe ziar câteva pete de grăsime.

  — Proprietarul dumneavoastră nu este cumva marinar?

  — Marinar? Scuzaţi, cel pe care-1 cunoaşteţi dumneavoastră trebuie să fie fratele său; primul este J. A. Happolati, agent comercial. Am crezut că asta îl va da gata; dar, de fapt, era dispus să accepte orice