— Am auzit că e un om destoinic, spuse el, reluând vorba.

  — O, tare iscusit, am răspuns, un cap priceput la afaceri, agent pentru toate: afine pentru China, pene şi puf din Rusia, piei, cherestea, cerneluri.

  — Ehei, a naibii treabă! Întrerupse bătrânul, peste măsură de înviorat.

  Începea să fie interesant. Devenisem prizonierul situaţiei şi în minte mi se înfiripa o minciună după cealaltă. M-am aşezat din nou pe bancă, am uitat de ziar, de documentele misterioase, mă întărâtasem şi am început să-1 întrerup. Naivitatea bătrânului m-a făcut să fiu de o îndrăzneală neobişnuită, voia să-1 mint cât pot, fără nici o cruţare, să-1 dau gata într-un chip măreţ.

  L-am întrebat dacă auzise despre psaltirea electrică pe care o inventase Happolati.

  — Ce, psalti.

  — Cu litere electrice care strălucesc în întuneric. O afacere absolut colosală, milioane de coroane în mişcare, turnătorii şi tipografii în plină activitate, cete întregi de mecanici, am auzit că vreo şapte sute de salariaţi.

  — Păi nu spuneam eu! Făcu bătrânul cu voce scăzută.

  Altceva nu a mai spus; credea tot ce-i povestisem, cuvânt cu cuvânt, totuşi nu-şi pierduse cumpătul într-atâta încât să vorbească dezarticulat. Aceasta m-a dezamăgit puţin, aşteptasem să-1 văd de-a dreptul zăpăcit de invenţiile mele.

  Am mai născocit încă vreo câteva minciuni gogonate, la întâmplare; i-am dat să înţeleagă că Happolati fusese ministru în Persia timp de nouă ani. Poate că nici nu aveţi idee ce înseamnă să fii ministru în Persia? 1-am întrebat eu. Este mai mult decât să fii rege aici, este cam cât un sultan, dacă ştia ce înseamnă un sultan. Dar Happolati s-a descurcat bine. Nu a dat greş niciodată. Apoi i-am povestit despre fiica acestuia, Ylajali, o adevărată zână, o prinţesă care avea trei sute de sclave şi dormea pe un pat de trandafiri albi; era fiinţa cea mai frumoasă pe care o văzusem vreodată; nu mi-a fost nicicând dat, zău aşa, să zăresc o frumuseţe mai răpitoare.

  — Aşa, era atât de frumoasă? Făcu bătrânul cu o figură absentă şi privind în pământ.

  — Frumoasă? Era adorabilă, era de o nemaivăzută gingăşie! Ochii îi erau ca mătasea, braţele ca de chihlimbar. O singură privire a ei era seducătoare ca un sărut, iar când mă striga, vocea ei îmi pătrundea până în adâncul inimii ca o licoare fermecată. Şi de ce nu ar fi atât de răpitoare? Ce, o lua drept un ajutor de casier sau un pompier? Era pur şi simplu o splendoare divină, zău aşa, ceva ca din basme.

  — Aşa? Spuse bătrânul oarecum uluit.

  Calmul său mă plictisea; înfierbântat de propria mea voce, vorbeam acum foarte serios. Lucrurile furate din arhivă, tratatul încheiat cu o putere străină îmi ieşiseră din minte; pacheţelul turtit stătea între noi pe bancă, dar acum nu mai aveam nici cea mai mică poftă să-1 cercetez şi să văd ce cuprinde. Eram cu totul preocupat de propriile mele povestiri, prin faţa ochilor îmi treceau imagini ciudate, sângele mi se urcase la cap şi minţeam de îngheţau apele.

  În momentul acela bătrânelul dădu să plece. Se ridică de pe bancă şi, ca să nu întrerupă conversaţia prea brusc, spuse:

  — Se zice că are averi mari, Happolati ăsta!

  Cum de îndrăznea bătrânul ăsta orb şi dezgustător să jongleze cu numele străin pe care-1 inventasem eu, ca şi când ar fi un nume obişnuit şi ar figura pe oricare firmă de băcan din oraş? Nu se împiedica de nici o literă şi nu uita nici o silabă; numele i se fixase temeinic în minte şi prinsese rădăcini chiar din capul locului. Asta mă enerva şi simţeam cum îmi creşte furia împotriva acestui om pe care nimic nu putea să-1 facă să-şi piardă cumpătul, căruia nimic nu-i dădea de bănuit.

  — Nu ştiu, am răspuns sec; habar n-am. De altfel, trebuie să vă spun, o dată pentru totdeauna, că el se numeşte Johan Arendt Happolati, judecând după cele două iniţiale.

  — Johan Arendt Hippolati, reluă bătrânul surprins de figura mea. Apoi tăcu.

  — Ar fi trebuit să-i vezi soţia, îi spun mânios; o persoană grasă. Ai? Sau poate nu crezi că era foarte grasă?

  — Ba da, i se potrivea bine. Unui om ca el!

  La fiecare dintre izbucnirile mele bătrânul răspundea bla-jin şi aşezat, căutându-şi cuvintele ca şi când i-ar fi fost teamă să nu greşească ceva şi să mă supere.

  — Dar ce naiba, omule, dumneata îţi închipui că eu şed aici şi îţi torn la minciuni? Am strigat înfuriat la culme. Poate nu crezi că există cineva pe care-1 cheamă Happolati! Niciodată n-am văzut la un om bătrân atâta încăpăţânare şi răutate. Ce dracu' te-a apucat? Poate că îţi mai închipui şi că sunt sărac lipit, că stau aici îmbrăcat cu hainele mele cele mai bune, că n-am în buzunar nici măcar o tabacheră cu ţigări? Nu sunt obişnuit să fiu privit astfel, aşa să ştii şi, pe legea mea, nu tolerez nici de la dumneata şi nici de la altcineva – să nu spui că nu te-am prevenit! Bătrânul se ridicase. Rămăsese mut, cu gura căscată; îmi ascultă diatriba până la capăt, apoi îşi luă în grabă pachetul de pe bancă şi plecă aproape în fugă pe alee, zorindu-se cu paşii săi mărunţi de bătrân.

  Şedeam rezemat de bancă şi-i priveam spatele, care se îndepărta, părând că se face tot mai mic. Nu ştiu de ce, dar mi se părea că niciodată nu văzusem un spate mai necinstit, mai vicios ca acela. Şi nu am avut nici un pic de remuşcare că-1 ocărâsem pe individul acesta înainte de plecarea lui.

  După-amiaza era pe sfârşite, soarele începea să coboare spre asfinţit, prin frunzişul copacilor din jur trecea un foşnet uşor, iar bonele care şezuseră în grupuri lângă balansoar se pregăteau să plece cu cărucioarele spre casă. Eram calm şi bine dispus. Agitaţia prin care trecusem se potoli cu încetul; m-am moleşit şi