mi s-a făcut somn; nu mai simţeam pâinea multă pe care o mâncasem ca o greutate în stomac. Eram într-o dispoziţie excelentă. M-am lăsat mai comod pe speteaza băncii, am închis ochii şi încetul cu încetul am aţipit; era cât pe-aci să adorm de-a binelea, când un îngrijitor din parc îmi puse mâna pe umăr şi-mi spuse:

  — Nu-i voie să dormiţi aici.

  — Nu, am spus eu, şi m-am ridicat de îndată. Pe loc, jalnica mea situaţie mi-a apărut vie în faţa ochilor. Trebuia să fac ceva, să găsesc o soluţie oarecare! Căutarea unei slujbe nu mi-a fost de nici un folos; recomandările pe care le aveam se învechiseră şi erau semnate de persoane mult prea necunoscute pentru a fi luate în serios; apoi neîncetatele refuzuri din tot cursul verii mă făcuseră să-mi pierd curajul. Da! În orice caz, îmi expirase termenul de plată a chiriei şi în pri-jnul rând pentru asta trebuia să găsesc o soluţie. Celelalte puteau să mai aştepte deocamdată.

  Involuntar, am scos iarăşi creionul şi hârtia din buzunar şi am început să scriu mecanic cifra 1848 în toate colţurile. Dacă mi-ar veni măcar acum o singură idee clocotitoare, care să pună stăpânire pe mine şi să-mi dicteze cuvintele! Mi se mai întâmplase şi altă dată; într-adevăr, mi se mai întâmplase să scriu fără efort un articol lung şi pe deasupra foarte reuşit.

  Şed pe bancă şi scriu de zeci de ori numărul 1848, în cruciş şi în curmeziş, în toate felurile, şi aştept să-mi vină o idee pe care s-o pot folosi. Un noian întreg de gânduri răzleţe îmi trec prin minte. Ambianţa după-amiezii târzii mă face melancolic şi sentimental. Toamna a sosit şi a început să cufunde totul în toropeală. Muştele şi toate celelalte gângănii au primit prima lovitură; sus în copaci şi jos pe pământ se aude freamătul vieţii de luptă pulsând, forfotind agitată spre a nu pieri, în lumea insectelor, toate aceste fiinţe minuscule se agită încă o ultimă dată, îşi înalţă capetele din iarbă şi din muşchi, îşi mişcă picioruşele, îşi întind antenele, apoi se prăbuşesc pe neaşteptate, cu pântecele în sus. Suflul uşor al primelor zile reci a atins şi plantele punându-şi pe fiecare o amprentă deosebită; firele de iarbă se ridică palide înspre soare, iar frunzele îngălbenite cad încet la pământ cu un fâsâit asemănător celui al viermilor de mătase. Este toamnă, în mijlocul carnavalului existenţei trecătoare. Roşul trandafirilor era injectat; culoarea lor sângerie căpătase o nuanţă deosebită, ca a obrajilor unui bolnav de plămâni.

  Mă simţeam şi eu ca o gânganie ce piere, căzut pradă distrugerii în acest univers în amorţire. M-am ridicat, cuprins de o spaimă puternică, şi am făcut câţiva paşi repezi pe alee. Nu! Am strigat strângând pumnii, trebuie să se sfârşească o dată cu toate astea! Apoi m-am aşezat din nou pe bancă, am scos din nou creionul şi m-am hotărât să încep cu seriozitate să scriu articolul. Nu era momentul să mă dau bătut acum, când chiria era neplătită.

  Încetul cu încetul, gândurile au început să mi se limpezească. Profitând de prilej, am scris calm şi chibzuit câteva rânduri ca o introducere la ceva; putea să fie începutul a orice, a unei descrieri de călătorie, a unui articol politic, după cum mi s-ar fi părut potrivit. Era, în orice caz, un început excelent.

  Apoi am trecut la căutarea unei probleme anumite pe care s-o pot trata; un om sau un lucru asupra căruia să mă concentrez, dar n-am reuşit să găsesc nimic. Din cauza acestei sforţări inutile, gândurile au început din nou să mi se încâlcească. Simţeam cum creierul încetase literalmente să funcţioneze, cum capul mi se golea, până când, în cele din urmă, îmi rămăsese pe umeri uşor şi lipsit de conţinut. Simţeam acel gol căscându-mi-se în cap şi apoi în întregul corp şi mi se părea că sunt găunos pe dinăuntru de sus până jos.

  Doamne, Dumnezeule, părinte ceresc! Am strigat în durerea mea şi am repetat acest strigăt de mai multe ori în şir, fără să mai spun altceva.

  Vântul foşnea printre frunze; se apropia o furtună. Am mai zăbovit un timp pe bancă holbându-mă disperat la hârtiile mele, apoi le-am împăturit şi le-am pus încet în buzunar. Se făcea tot mai rece şi nu mai aveam vestă; mi-am încheiat haina până sus la gât şi mi-am înfundat mâinile în buzunare. Apoi m-am ridicat şi am plecat.

  De-aş fi izbutit măcar de data asta, numai de astă dată! Gazda îmi ceruse în două rânduri din ochi să-i plătesc chiria şi am fost nevoit să trec prin faţa ei jenat, să mă strecor cu un salut stângaci. Nu puteam face aceasta şi a treia oară. Cu primul prilej când îmi va mai arunca această privire, o voi anunţa că renunţ la cameră şi-i voi explica în mod cinstit de ce. În orice caz, în felul acesta nu putea să mai continue.

  Când am ajuns la ieşirea din parc, 1-am zărit din nou pe bătrânelul pe care în furia mea îl pusesem pe fugă. Misteriosul pachet învelit în hârtie de ziar era desfăcut alături de el, pe bancă, fiind plin de merinde de tot felul din care bătrânul se ospăta. Am vrut să mă apropii de el, să-i cer scuze, să-1 rog să mă ierte pentru purtarea mea, dar mâncarea mi-a făcut silă; degetele-i bătrâne, care semănau cu zece gheare chircite, apucau într-un mod respingător tartinele grase; mi s-a făcut greaţă şi am trecut pe lângă el fără să-i mai spun ceva. El nu m-a recunoscut, s-a holbat doar la mine cu ochii lui inexpresivi şi pe faţă nu i-a tresărit nici un muşchi.

  Iar eu mi-am continuat drumul.

  Ca de obicei, m-am oprit în dreptul fiecărui ziar afişat ca să studiez „ofertele de serviciu” – şi am avut norocul să aflu despre un post convenabil: un negustor de pe strada Grenland căuta pe cineva care să-i ţină contabilitatea; era vorba de câteva ore în fiecare seară – salariul