la învoială. Mi-am notat adresa şi m-am rugat lui Dumnezeu să mă ajute să obţin locul; o să cer mai puţin decât alţii pentru munca mea; cincizeci de 0re era destul sau poate chiar numai patruzeci; nu mai avea nici o importanţă.

  Când am sosit acasă, am găsit pe masă un bilet scris de gazdă, care mă ruga să plătesc chiria ori să mă mut cât mai curând posibil. Mă ruga să nu i-o iau în nume de rău, căci o face numai silită de împrejurări. Cu multă prietenie, doamna Gundersen.

  Am compus o cerere către negustorul Christie, strada Grenland nr. 31, am pus-o într-un plic şi apoi în cutia poştală de la colţ. După aceea m-am urcat din nou în cameră şi m-am aşezat în balansoar ca să-mi adun gândurile, în timp ce întunericul mă învăluia tot mai mult. Începea să-mi fie greu să mai stau în picioare.

  Dimineaţa următoare m-am trezit foarte devreme. Era încă destul de întuneric când am deschis ochii şi numai după un timp îndelungat am auzit pendula din locuinţa de dedesubt bătând ora cinci. Am încercat să adorm din nou, dar nu am mai putut; mă trezisem de-a binelea şi stăteam aşa în pat, gândindu-mă la o mie şi unu de lucruri.

  Deodată mi-a venit în minte una sau două propoziţii potrivite pentru o schiţă, un foileton, nişte întorsături fericite, cum nu mai găsisem niciodată. Repet cuvintele şi constat că sunt minunate. Peste puţin timp, îmi vin în minte şi altele; acum mă trezesc complet, mă scol, iau hârtia şi creionul de pe masa din spatele patului. Parcă mi-ar fi plesnit o vână. Un cuvânt îl aduce pe celălalt, înşirându-se într-un context logic, transformându-se în situaţii; o scenă urmează grăbită după alta, acţiuni şi replici îmi vin în minte tumultuos şi sunt cuprins de o satisfacţie ciudată. Scriu ca un apucat şi umplu pagină după pagină fără să mă opresc. Ideile îmi vin atât de vertiginos şi continuă să izvorască atât de îmbelşugat, încât pierd o mulţime de amănunte secundare pe care nu mai prididesc să le aştern pe hârtie, deşi lucrez cu înfrigurare. Torentul de inspiraţie continuă să mă copleşească, sunt plin cu vârf şi îndesat de subiectul meu, şi fiecare cuvânt pe care-1 scriu parcă îmi este dictat.

  Durează, durează chiar destul de mult până când această stare ciudată încetează. Când în sfârşit mă opresc şi pun creionul la o parte, am pe genunchi cincisprezece-douăzeci de pagini scrise. Dacă aceste hârtii au într-adevăr vreo valoare, sunt salvat! Sar din pat şi mă îmbrac. Se luminează tot mai mult, pot să disting pe jumătate anunţul directorului farurilor, de jos de la uşă, iar pe fereastră pătrunde atât de multă lumină încât, la nevoie, aş putea să şi scriu. Şi mă apuc îndată să trec cele scrise pe curat.

  Aceste fantezii emană aburi ciudat de denşi de lumină şi culori; urmăresc uluit o formulare fericită după cealaltă şi-mi spun că nu am citit niciodată ceva mai bun. Sunt ameţit de satisfacţie, bucuria îmi dă parcă aripi, mă simt într-o dispoziţie minunată, cântăresc manuscrisul în mână şi după o scurtă apreciere, îl evaluez pe loc la cinci coroane. Când e vorba doar de cinci coroane, cine s-ar gândi să se tocmească? Dimpotrivă, oricine ar recunoaşte că, şi cumpărându-1 la un preţ de zece coroane, tot ar fi pe degeaba, dată fiind valoarea conţinutului. Nu aveam de gând să ofer nimănui în mod gratuit o muncă de aşa calitate. După câte ştiam, romane de un asemenea calibru nu se găseau pe toate drumurile. Până la urmă, m-am hotărât să cer zece coroane.

  În cameră se lumina tot mai mult. Mi-am aruncat privirile în jos, spre uşă. Puteam acum citi fără nici un efort lite-30 rele subţiri, scheletice: „Pompe funebre la domnişoara Andersen, în gang, pe dreapta”; de altfel, trecuse destul de mult de când pendula bătuse şapte.

  M-am sculat şi m-am aşezat pe podea, în mijlocul camerei. La drept vorbind, avertismentul doamnei Gundersen pica într-un moment destul de potrivit. Căci, de fapt, aceasta nu era o cameră pentru mine; la ferestre atârnau perdele verzi, ordinare, iar în pereţi nu erau nici măcar destule cuie ca să-ţi atârni hainele. Bietul balansoar din colţ era o caricatură de fotoliu, de care ai fi putut râde în voie până îţi venea rău. Era mult prea scund pentru un adult şi, în plus, atât de îngust încât îţi trebuia, ca să spun aşa, un trăgător de cizme ca să te ridice din el. Pe scurt, camera nu era mobilată în aşa fel încât să poţi desfăşura o activitate intelectuală în ea şi nici nu-mi trecea prin gând s-o mai reţin. Pentru nimic în lume nu voiam s-o mai reţin! Prea mult tăcusem şi răbda-sem, prea mult locuisem în acest şopron.

  Umflat în pene de speranţă şi de mulţumire, preocupat fără încetare de remarcabila mea schiţă – pe care o scoteam mereu din buzunar ca să mai citesc din ea – voiam să-mi pun de îndată planul în execuţie şi să încep mutarea. Mi-am scos bocceaua dintr-un colţ; o basma roşie în care se aflau câteva gulere curate, şi nişte ziare mototolite în care adunasem pâine; mi-am împăturit cuvertura de pat, iar hârtia de scris mi-am pus-o în buzunar. După aceea, ca o măsură de prevedere, m-am uitat în toate ungherele ca să mă încredinţez că nu uitasem ceva. Şi fiindcă n-am descoperit nimic, m-am dus la fereastră şi am privit afară. Dimineaţa era mohorâtă şi umedă; lângă fierăria arsă nu era nimeni, iar frânghia de rufe, de jos, din curte, întinsă de la un perete la celălalt, era chircită de umezeală. Toate acestea le cunoşteam de mult. De aceea am plecat de la fereastră, am luat cuvertura subsuoară, m-am înclinat în faţa anunţului directorului farului, m-am înclinat în faţa pompelor funebre ale domnişoarei Andersen şi am deschis uşa.

  Deodată mi-am amintit de gazdă; oricum, trebuia s-o anunţ că mă mut, ca să vadă că avusese de-a face cu un om