onorabil. Voiam să-i mulţumesc şi în scris pentru cele câteva zile în care folosisem camera peste termen. Siguranţa că acum eram salvat pentru mai multă vreme pusese stăpânire pe mine atât de puternic, încât am promis chiar să-i aduc cinci coroane când voi mai trece pe aici într-una dintre zile; voiam să-i arăt prin asta ce persoană cinstită găzduise sub acoperişul său.

  Am lăsat biletul pe masă.

  M-am oprit încă o dată la uşă şi am privit înapoi. Acel simţământ minunat că ajunsesem la un liman mă entuziasma şi mă făcea să-i fiu recunoscător lui Dumnezeu şi întregului univers. Am îngenuncheat lângă pat, mulţumind cu glas tare lui Dumnezeu pentru marea bunătate pe care mi-o arătase în această dimineaţă. Ştiam, o, ştiam că acest acces de inspiraţie pe care tocmai îl avusesem şi îl aşternusem pe hârtie se datora unei înrâuriri minunate a Cerului asupra spiritului meu; fusese un răspuns la apelul meu deznădăjduit de ieri. Există un Dumnezeu! Există un Dumnezeu! Am strigat şi am plâns de bucurie la auzul propriilor mele cuvinte; din când în când mă opream însă ca să ascult o clipă dacă nu urca cineva scările, în cele din urmă am plecat. Fără să fac nici un zgomot, m-am strecurat până jos străbătând toate etajele şi am ajuns la poartă fără să fiu văzut.

  Străzile erau curate în urma ploii de dimineaţă. Norii atârnau mohorâţi la o înălţime mică deasupra oraşului şi nu se zărea nici urma unei raze de soare. Oare cât să fi fost ora? Trecând, ca de obicei, prin faţa primăriei, am văzut că era opt şi jumătate. Prin urmare, mai aveam câteva ore; n-avea nici un rost să merg la ziar înainte de zece, poate chiar unsprezece. Aşadar, puteam să mai hoinăresc până atunci şi să încerc să fac rost de ceva mâncare pentru un mic dejun. De altfel, nu mă mai temeam că mă voi culca flămând; timpurile acelea trecuseră, mulţumesc lui Dumnezeu! Era o etapă depăşită, un vis urât. Acum o apucasem pe calea cea bună.

  Dar cuvertura mă încurca; pe de altă parte, era sub demnitatea mea să duc un astfel de pachet subsuoară în văzul lumii. Ce-şi vor închipui oamenii despre mine? Mă tot gândeam unde s-o las în păstrare pana mai târziu. 32

  Deodată, mi-a veni în minte că aş putea intra la Semb cu rugămintea să mi-o împacheteze în hârtie. Pachetul ar avea de îndată o înfăţişare mai acătării şi nu i-ar mai fi nimănui ruşine să-1 poarte. Am intrat în prăvălie şi i-am împărtăşit unuia dintre vânzători dorinţa mea.

  El s-a uitat mai întâi la cuvertură, iar după aceea la mine. Mi s-a părut că, luând pachetul, a dat din umeri cu un uşor dispreţ. Aceasta m-a jignit.

  — La naiba, fii te rog mai cu băgare de seamă, am strigat eu. Sunt două vaze de sticlă scumpă în el; pachetul trebuie expediat la Smirna.

  Vorbele au avut mare efect. Prin fiecare mişcare a sa, omul părea să-mi ceară scuze fiindcă nu ghicise din capul locului că în cuvertură erau înfăşurate obiecte de valoare. Când a terminat cu împachetatul, i-am mulţumit pentru ajutor cu figura unuia care mai trimisese lucruri de valoare la Smirna; la plecare mi-a deschis chiar uşa.

  Am început să mă plimb prin piaţa Stortorvet, plină de lume, oprindu-mă mai ales în preajma femeilor care vindeau flori în ghivece. Trandafirii roşii, mari, care străluceau atât de sângerii şi fragezi în dimineaţa umedă, mă îndemnau la păcat. Aveam o poftă nebună să şterpelesc unul şi m-am interesat de preţ numai ca să am prilejul să mă apropii de ei cât mai mult cu putinţă. Dacă îmi vor rămâne ceva bani, o să cumpăr unul, fie ce-o fi; voi putea după aceea să economisesc câte puţin de ici, de colo din banii pentru mâncare ca să-mi refac din nou echilibrul bugetar.

  Când s-a făcut ora zece, am plecat spre ziar. Unul, poreclit Forfecilă, tăia de zor dintr-un teanc de ziare vechi. Redactorul-şef nu sosise încă. Forfecilă mă rugă să las voluminosul meu manuscris acolo. I-am dat să înţeleagă că manuscrisul este de o importanţă mai mult decât obişnuită şi-1 rog insistent să i-1 predea redactorului-şef în mână. Voi trece mai târziu în cursul zilei după răspuns.

  — Bine, zise Forfecilă, şi se cufundă din nou în decuparea articolelor din ziare.

  Mi s-a părut că ia lucrurile cam prea uşor, dar nu am zis nimic; 1-am salutat doar înclinând din cap cu o oarecare indiferenţă şi am plecat.

  Acum aveam timp destul. Numai de s-ar însenina! Era o vreme nedefinită, nici vânt şi nici răcoare; doamnele îşi deschiseră umbrelele pentru orice eventualitate, iar pardesiele de stofă ale domnilor aveau un aspect trist şi ridicol. Am făcut din nou un ocol prin piaţă, privind legumele şi trandafirii. Deodată simt o mână pe umăr şi mă întorc. „Domnişoara” îmi dă bună dimineaţa.

  — Bună dimineaţa? Răspund eu pe un ton de întrebare, ca să aflu cât mai repede ce doreşte. Nu prea aveam o simpatie deosebită pentru „Domnişoara”.

  El se uită curios la pachetul mare nou-nouţ pe care-1 aveam la subsuoară şi întrebă:

  — Ce ai acolo?

  — Am fost la Semb şi am cumpărat nişte stofă de haine, îi răspund eu cu indiferenţă. Nu mai am chef să umblu aşa, jerpelit. In fond, nu trebuie să ne neglijăm nici aspectul exterior!

  Mă priveşte mirat.

  — Şi încolo, cum mai merg lucrurile? Întrebă el încet.

  — O, peste aşteptări de bine.

  — Ai găsit cumva ceva de lucru?

  — Ceva de lucru? Răspund eu cu un aer foarte mirat. Sunt contabil la angrosistul Christie.

  — Aşa? Spune el şi se dă puţin înapoi. Doamne, cât de bine îmi pare. Numai ai grijă să nu te ducă iar careva de nas, să-i dai banii pe care-i câştigi. La revedere.

  După câteva clipe, se întoarce; îşi întinde bastonul spre pachetul meu şi spune: