Ce zor să-şi vâre nasul în treburile mele? Ce-1 interesa pe el la ce croitor îmi fac hainele? M-am înfuriat; aspectul acestui om, superficial, spilcuit, m-a scos din sărite şi i-am amintit destul de brutal de cele zece coroane pe care i le 34 împrumutasem. Dar înainte ca el să-mi fi dat un răspuns, mi-a părut rău că-i vorbisem atât de puţin delicat. Mă simţeam jenat şi nu 1-am mai privit în ochi. Deoarece tocmai în acel moment trecea o doamnă, m-am dat repede la o parte să-i fac loc şi m-am folosit de prilej ca să mă îndepărtez.

  Cu ce să-mi trec timpul în aceste ore de aşteptare? Nu puteam intra într-o cafenea cu buzunarele goale şi nu-mi mat aminteam de nici un cunoscut pe care să-1 pot vizita la această oră a zilei. Instinctiv, m-am întors din nou în oraş şi am hoinărit un timp între piaţa Stortorvet şi strada Graensen, am citit ziarul Aftenposten, care tocmai fusese afişat, am făcut un tur pe bulevardul Karl Johan, şi, în cele din urmă, m-am îndreptat spre cimitirul Vor Frelsers, unde am găsit un loc liniştit pe colina de lângă capelă.

  M-am aşezat acolo, învăluit în tăcerea adâncă din jur, şi am dormitat în aerul umed; am meditat, am aţipit şi mi s-a făcut frig. Iar timpul trecea. Oare puteam fi chiar atât de sigur că foiletonul era o capodoperă de artă, de mare inspiraţie? Cine ştie dacă nu avea şi el mici greşeli pe ici, pe colo! La urma urmei, putea chiar să fie refuzat, da, da, pur şi simplu refuzat. Poate că era destul de mediocru, poate de-a dreptul prost; ce garanţie aveam că nu fusese aruncat la coş? Mulţumirea mea începuse să se clatine. M-am ridicat dintr-o săritură şi am părăsit în grabă cimitirul.

  Jos, în strada Akersgaten, m-am uitat într-o vitrină şi am văzut că abia trecuse de ora douăsprezece. Aceasta m-a făcut să fiu şi mai disperat, căci fusesem sigur că trebuie să fi trecut mult de amiază – iar înainte de ora patru nu avea rost să mă duc la ziar şi să-1 caut pe redactorul-şef. Soarta foiletonului meu mă umplea de presimţiri dintre cele mai sumbre; cu cât mai mult mă gândeam, cu atât mai puţin îmi venea să cred că aş fi putut să scriu ceva potrivit într-un mod atât de subit, aproape în somn, cu capul înfierbântat de temperatură şi răvăşit de vise. Nici vorbă, mă înşelasem singur şi fusesem vesel toată dimineaţa pentru nimica! Fireşte! Am luat-o repede pe strada Ullevaalsveien, prin faţa parcului St. Hanshaugen, am străbătut locuri virane, apoi mai multe străzi, înguste, ciudate, din cartierul Sagene, am traversat din nou câteva locuri virane, am mers un timp peste câmp şi în cele din urmă am ajuns pe o şosea al cărei capăt nu-1 puteam zări.

  Acolo m-am oprit şi m-am hotărât să fac calea întoarsă. Această plimbare lungă mă încălzise – şi mă întorceam încet şi foarte abătut. Am întâlnit două căruţe cu fân; cărăuşii stăteau întinşi sus pe fân şi cântau. Amândoi erau cu capul gol, amândoi cu feţe bine hrănite, lipsite de griji. Dând să trec mai departe, mă gândeam că, desigur, o să intre în vorbă cu mine, o să facă cine ştie ce observaţii sau chiar o să-mi joace o festă. Când am ajuns în dreptul căruţelor, unul dintre cărăuşi mă întrebă ce duc sub braţ.

  — O cuvertură de pat, am răspuns.

  — Cât e ceasul? M-a mai întrebat el.

  — Nu ştiu sigur, cred că e vreo trei.

  Râseră amândoi şi trecură mai departe, în acelaşi moment, m-a şfichiuit pe ureche o lovitură de bici, care îmi smulse pălăria; tinerii nu se înduraseră să treacă fără să-mi joace o festă. Mi-am dus furios mâna la ureche, mi-am ridicat pălăria de pe marginea şanţului şi mi-am văzut de drum. Jos, în dreptul parcului St. Hanshaugen, am întâlnit un om care mi-a spus că trecuse de ora patru.

  Trecut de patru! Am început să merg în pas întins ca să ajung cât mai repede în centru şi la redacţia ziarului. Poate că redactorul-şef a fost la ziar şi a plecat! Înaintam când la pas, când în fugă, poticnindu-mă, izbindu-mă de trăsuri, de-păşindu-i pe toţi cei ce se plimbau, luându-mă la întrecere cu caii, zorind ca un ieşit din minţi, ca să ajung la timp. Intru în goană pe poartă, urc scara din patru sărituri şi bat la uşă.

  Nici un răspuns.

  Aplecat! Aplecat! Îmi zic. Încerc uşa, e deschisă; mai ciocănesc încă o dată, apoi intru.

  Redactorul-şef stă la biroul său, cu faţa îndreptată spre geam, cu tocul în mână, gata să scrie. Auzind salutul meu gâfâit, se întoarce pe jumătate, mă priveşte o clipă, dă din cap şi spune:

  — Nu am avut încă timp să citesc articolul dumitale. Sunt atât de bucuros că încă nu 1-a aruncat la coş, încât îi răspund:

  — O, dar se înţelege! Nu-i nici o grabă! Poate peste câteva zile, sau.

  — Da, o să văd. De altfel, am adresa dumitale. Dar uitasem să-i spun că acum nu mai aveam nici o adresă.

  Convorbirea s-a sfârşit, mă retrag înclinându-mă şi plec. Speranţa mi se înfiripă din nou; încă nu era nimic pierdut; dimpotrivă, mai aveam totul de câştigat. Iar în creierul meu s-a şi înfiripat ideea că sus, în ceruri, tocmai avusese loc un sfat, la care se hotărâse că voi încasa zece coroane pentru un foileton.

  De-aş avea doar un locşor unde să mă adăpostesc la noapte! Mă gândesc unde aş putea să mă aciuez mai bine, sunt atât de preocupat de aceasta încât mă opresc chiar în mijlocul străzii. Uit unde mă aflu, stau ca o geamandură solitară în mijlocul mării, cu apele vuind înjur. Un vânzător de ziare îmi întinde