Fac repede la stânga împrejur, ţinând pachetul în faţă, puţin sub haină, ca să-1 ascund şi o iau în grabă în jos pe Kirkegaten, jenat şi temându-mă să nu fi fost cumva zărit din prăvălie. Trec pe strada Ingebret, apoi prin faţa teatrului, o cotesc şi mă îndrept spre mare şi spre fortăreaţă. Găsesc iarăşi o bancă şi încep să mă gândesc încotro să o apuc.

  Unde să găsesc până la urmă un culcuş pentru la noapte? Oare nu exista pe undeva vreo vizuină în care să mă strecor şi să mă ascund până a doua zi? Mândria mă împiedica să mă întorc la camera mea, nici prin gând nu-mi trecea să-mi retrag cuvintele. Am respins această idee cu multă indignare şi am zâmbit cu superioritate când mi-a venit în minte caraghiosul acela de fotoliu roşu. Printr-o subită asociaţie de idei, m-am văzut iarăşi într-o cameră cu două ferestre, pe şoseaua Haegdehaugen, unde locuisem cândva; pe masă o tavă plină cu felii groase de pâine cu unt. Apoi tava şi-a schimbat înfăţişarea, transformându-se într-un biftec, un bif-tec seducător, alături un şerveţel alb ca zăpada, pâine cu nemiluita, o furculiţă de argint. Cineva apăru în prag: era gazda, care îmi aducea un ceai.

  Visuri şi iarăşi visuri! Mi-am spus că dacă aş face rost de mâncare, mintea mi s-ar tulbura din nou, febra ar pune stăpânire pe creierul meu şi aş avea iarăşi de luptat cu o mulţime de idei bizare. Nu mai suportam mâncarea, nu de ea îmi ardea acum; era şi asta o ciudăţenie, o trăsătură aparte a mea.

  Poate că până spre seară voi reuşi totuşi să găsesc un adăpost. Nu era nici o grabă; în cel mai rău caz, îmi voi căuta un locşor pe undeva prin pădure; îmi stăteau la dispoziţie toate împrejurimile oraşului. Şi apoi, nu se lăsase încă gerul.

  În depărtare, marea se legăna leneşă. Vapoare şi şalupe greoaie, cu nasul lat, trăgeau brazde pe suprafaţa albastră a apei şi lăsau dâre la dreapta şi la stânga, alunecând mai departe. Fumul ieşea pe coşuri ca nişte nori de puf, în timp ce loviturile de piston ale maşinilor duduiau surd prin aerul umed. Nici soarele nu strălucea, nici vântul nu bătea; copacii din spatele meu picurau de umezeală, iar banca pe care şedeam era rece şi udă. Timpul trecea; am început să dormitez. Eram obosit şi mă lua cu frig în spate. Curând am simţit cum pleoapele încep să mi se închidă. Şi le-am lăsat să se închidă.

  Când m-am trezit, se făcuse întuneric. Am sărit în picioare, zăpăcit şi răzbit de frig, mi-am luat pachetul şi am pornit-o la drum. Mergeam din ce în ce mai repede ca să mă încălzesc, dădeam din mâini, îmi frecam picioarele pe care aproape nu le mai simţeam. Am ajuns în dreptul clădirii pompierilor. Era ora nouă; dormisem mai multe ceasuri.

  Încotro să o apuc? Trebuie să poposesc undeva. Stăteam în faţa clădirii pompierilor întrebându-mă dacă nu cumva aş putea să mă strecor în vreunul dintre ganguri, pândind clipa când soldatul se va întoarce cu spatele. Urc treptele, cu intenţia să intru în vorbă cu el. Îl văd ridicând pe loc barda spre mine în semn de onor şi aşteptând să-i spun ceva. Această bardă ridicată, cu tăişul spre mine, îmi transmite un fior rece care-mi străbate toţi nervii; amuţesc de spaimă în faţa acestui om înarmat şi fără să vreau mă dau înapoi. Nu spun nici o vorbă, mă retrag doar încet, îndepărtându-mă tot mai mult. Spre a salva aparenţele, îmi trec palma peste frunte ca şi când aş fi uitat ceva şi cobor în grabă. Ajuns din nou jos pe 38 trotuar, m-am simţit ca şi când aş fi scăpat de o mare primejdie. Apoi am dispărut fără întârziere.

  Îngheţat pe jumătate, chinuit de foame, într-o dispoziţie tot mai lugubră, am luat-o din nou pe bulevardul Karl Johan; am început să blestem în gura mare, fără să-mi pese dacă mă aude cineva, în faţa clădirii Stortingului1, chiar în dreptul primului leu, îmi aduc aminte, printr-o asociaţie de idei, de un pictor pe care îl cunoşteam; era un tânăr pe care îl scăpasem cândva să nu fie pălmuit în localul Tivoli şi îl vizitasem o dată, mai târziu. Trosnesc din degete şi mă îndrept spre strada Tordenskjold, dau de o uşă unde pe o carte de vizită stă scris C. Zacharias Bartel.

  A ieşit chiar el, mirosea tare a bere şi a tutun.

  — Bună seara! Am spus eu.

  — Bună seara! A, dumneata eşti? Dar de ce vii aşa de târziu? N-are nici un efect la lumina lămpii. De când n-ai mai fost pe-aici, am adăugat o căpiţă de fân şi am mai făcut câteva modificări. Trebuie să vezi tabloul ziua, n-are nici un rost să-1 priveşti acum.

  — Dă-mi voie totuşi să-1 văd acum! Am spus eu; de altfel, nici nu-mi aminteam despre ce tablou îmi vorbeşte.

  — Absolut imposibil! Răspunse el. La lumina lămpii totul pare galben. Şi-apoi, mai e şi altceva – s-a apropiat de mine şi mi-a spus în şoaptă – în seara asta am la mine o fetiţă, aşa că-i cu neputinţă.

  — Ei da, dacă aşa stau lucrurile, nici vorbă. M-am dat cu un pas înapoi, i-am spus noapte bună şi am plecat.

  Astfel, nu mai rămânea nimic de făcut decât să caut un culcuş în pădure. De n-ar fi fost pământul atât de umed! Îmi mângâiam cuvertura, împăcându-mă tot mai mult cu gândul că trebuie să dorm afară. Mă zbuciumasem atât de mult să găsesc un adăpost în oraş, încât până la urmă am obosit şi mi s-a făcut lehamite de toate, îmi făcea tot mai mare plăcere gândul că în curând mă voi odihni, voi depune armele şi voi hoinări pe stradă fără să mă mai gândesc la nimic. Am ajuns

  1 Parlamentul