În dreptul ceasului din clădirea Universităţii; trecuse de zece. De acolo m-am îndreptat spre marginea oraşului. Pe şoseaua Haegdehaugen m-am oprit la vitrina unei băcănii. Lângă o pâine albă, rotundă, dormea o pisică. Alături se afla un borcan cu untură şi câteva cu gris. Le-am privit un timp, dar pentru că nu aveam nici o leţcaie ca să cumpăr ceva, le-am întors spatele şi mi-am văzut de drum. Am mers foarte încet, trecând prin cartierul Majorstuen, apoi mai departe, tot mai departe, mai multe ceasuri în şir şi am ajuns în cele din urmă în pădurea Bogstadskogen.

  Acolo am lăsat drumul şi m-am aşezat o clipă să mă odihnesc. Apoi am început să caut un loc potrivit, am adunat buruieni şi ienupăr şi mi-am făcut un culcuş sus, pe o movilă unde era mai uscat. Mi-am desfăcut pachetul şi am scos cuvertura. Eram frânt de oboseală din cauza drumului atât de lung, aşa că m-am culcat de îndată. M-am întors de mai multe ori de pe o parte pe alta până când, în sfârşit, m-am aşezat ceva mai bine; urechea mă durea puţin, se umflase după ce mi-o lovise cărăuşul din carul cu fân şi nu puteam dormi pe partea aceea. Mi-am scos ghetele şi le-am pus la căpătâi, iar deasupra lor am întins hârtia mare de împachetat.

  Întunericul se aşternea în jur. Totul era cufundat în linişte, totul. Dar sus, în înălţimi, fremăta cântecul etern, suflul vântului, foşnetul surd şi îndepărtat care nu încetează niciodată. Am ascultat atât de îndelung acest freamăt nesfârşit, morbid, încât a început să mă tulbure. Desigur că erau simfoniile lumilor ce se rostogoleau prin necuprins deasupra mea, stelele care intonau un imn.

  La naiba! Mi-am spus şi am început să râd tare ca să-mi recapăt cumpătul; sunt cucuvelele care ţipă în Canaan.

  M-am ridicat şi apoi m-am culcat din nou, m-am încălţat şi am început să umblu încoace şi încolo prin întuneric. După aceea m-am culcat încă o dată, şi, plin de mânie şi de teamă, m-am perpelit până spre dimineaţă, când în sfârşit am adormit.

  Când am deschis ochii, se făcuse de mult ziuă şi aveam impresia că se apropie de amiază. M-am încălţat, mi-am îm-40 pachetat din nou cuvertura şi m-am întors în oraş. Nu se vedea nici o rază de soare şi dârdâiam de frig; picioarele îmi amorţiseră, iar ochii începură să-mi lăcrimeze ca şi când nu ar fi putut suporta lumina zilei.

  Era ora trei. Foamea mă chinuia tot mai mult; eram extenuat şi pe drum vomitam din când în când, pe ascuns. M-am îndreptat spre restaurantul popular, am citit lista de bucate şi am dat nepăsător din umeri, ca şi când pastrama şi slănina afumată nu erau mâncăruri pentru mine; de acolo m-am dus spre Jaernbanetorvet1. Deodată m-a cuprins o toropeală ciudată; mi-am continuat drumul fără să-i dau importanţă. Dar această stare s-a înrăutăţit şi până la urmă am fost nevoit să mă aşez pe o treaptă, în faţa unei uşi. În întreaga mea fiinţă s-a produs o schimbare: ca şi când în interiorul meu s-ar fi deplasat ceva, ca şi când s-ar fi rupt ceva în creier. Am încercat de câteva ori să-mi reiau răsuflarea şi am rămas acolo pe treaptă, ameţit. Nu îmi pierdusem cunoştinţa, simţeam că mă mai durea urechea după lovitura din ajun, iar când prin faţa mea a trecut un cunoscut, mi-am dat îndată seama cine era, m-am ridicat şi 1-am salutat.

  Ce era senzaţia nouă, această nouă tortură, care se adăuga acum la toate celelalte? Să fi fost urmarea faptului că dormi-sem pe pământul gol? Sau poate fiindcă nu mâncasem încă nimic? La drept vorbind, o viaţă ca asta nu mai avea nici un rost. Pe sfintele patimi ale lui Cristos, nu înţelegeam cu ce mă făcusem atât de vinovat, încât să merit o astfel de prigoană. Deodată mi-a venit ideea că puteam şi astăzi, tot atât de bine ca şi ieri, să mă înjosesc din nou şi să-mi amanetez şi cuvertura de pat. Puteam să iau pe ea o coroană şi să mănânc de trei ori, ca să rezist până când găseam altceva. Pe Hans Pauli îl voi duce eu cumva cu vorba. Eram acum pe drum spre subsolul cu pricina, dar m-am oprit în faţa intrării, am dat din cap plin de îndoială şi am făcut calea întoarsă.

  Pe măsură ce mă îndepărtam, simţeam tot mai multă bucurie că rezistasem acestei ispite grele. Convingerea că

  1 Piaţa gării.

  Sunt cinstit şi-a croit drum în mintea mea, m-a umplut cu simţământul minunat că sunt un om de caracter, un far alb în mijlocul unei mări tulburi de oameni, al unei mări pline de epave. Să amanetezi avutul altuia pentru un prânz, să-ţi pronunţi propria sentinţă în timp ce mănânci şi bei pe săturate, să-ţi spui singur că eşti un om de nimic şi să laşi ochii în jos – asta, niciodată! Niciodată! De fapt, nici nu mă gândisem vreodată serios la aşa ceva. Aproape că nu-mi trecuse deloc prin cap. Şi apoi, nimeni nu poate să-şi ia răspunderea pentru nişte gânduri răzleţe, fugare, mai ales când are o durere de cap groaznică şi târăşte după sine, cu ultimele forţe ce i-au mai rămas, o cuvertură de pat care aparţine altcuiva.

  Dar în cele din urmă tot se va găsi o cale de salvare! Mai era şi negustorul Christie din strada Granland; 1-am inoportunat oare din oră în oră de când i-am trimis cererea? Am sunat eu la el seara şi dimineaţa şi m-a respins? De fapt, nici măcar nu mă prezentasem încă la el ca să primesc un răspuns. Poate că încercarea nu era cu totul zadarnică, poate că de data aceasta îmi va surâde norocul; căile norocului sunt atât de ciudat de întortocheate. Şi astfel am plecat spre Granland. Ultima zdruncinare pe care o suferisem mă obosise şi acum mergeam foarte încet, gândindu-mă ce să-i spun negustorului. Poate că e un om bun, poate că-mi va da o