M-am strecurat sub o poartă şi mi-am înnegrit genunchii de la pantaloni cu scuipat ca să arate mai cum se cuvine, mi-am ascuns cuvertura după o ladă, într-un ungher întunecos, am traversat strada şi am intrat în prăvălioară.

  Un bărbat lipeşte pungi din ziare vechi.

  — Aş dori să vorbesc cu domnul Christie, zic.

  — Eu sunt, răspunse el.

  — Aşa! I-am spus cum mă cheamă, apoi că mi-am permis să-i trimit o cerere şi că nu ştiu dacă rezultatul e favorabil. Mi-a repetat numele de câteva ori şi a început să râdă.

  — Să vedeţi! Spuse el şi scoase cererea mea din buzunarul său de la haină. Vreţi să vă uitaţi puţin cum mânuiţi cifrele, 42 domnule? V-aţi datat scrisoarea cu anul 1848. Şi negustorul începu să râdă cât îl ţinea gura.

  — Da, e destul de regretabil, am spus eu jenat. O neatenţie, o scăpare, am recunoscut mai departe.

  — Vedeţi dumneavoastră, eu am nevoie de un om care în general nu greşeşte cifrele, spuse el. Îmi pare rău; scrisul dumneavoastră este citeţ, de altfel îmi place şi scrisoarea dumneavoastră, dar.

  Am mai aşteptat un timp; nu se putea ca acestea să fie ultimele cuvinte ale negustorului. Dar el a început iar să lipească pungi.

  — Da, este neplăcut, am mai spus eu, într-adevăr foarte neplăcut. Dar fireşte că aşa ceva nu s-ar repeta şi poate că această mică scăpare nu trebuie să însemne totuşi că sunt absolut incapabil să ţin contabilitatea.

  — Nu, asta n-o spun nici eu, răspunse. Dar lucrul a tras atât de greu în cumpănă încât m-am hotărât de îndată să accept pe altcineva.

  — Postul este deci ocupat? Am întrebat eu.

  — Da.

  — Ei, Doamne, atunci numai este nimic de făcut.

  — Nu. Îmi pare rău, dar.

  — La revedere! Am spus eu.

  Am fost cuprins de o furie violentă şi nestăpânită. Mi-am luat pachetul de unde-1 dosisem şi scrâşnind din dinţi am pornit la drum ciocnindu-mă pe trotuar de trecătorii paşnici, fără să le cer scuze. Când un domn s-a oprit, luându-mă puţin la rost pentru comportarea mea, m-am întors şi i-am strigat în ureche un singur cuvânt, un cuvânt fără sens, i-am băgat pumnii strânşi sub nas şi am plecat mai departe, clocotind de furia mea oarbă pe care nu o mai puteam stăpâni. El a chemat un poliţist – şi nici eu nu doream altceva în momentul acela decât să-mi cadă în mână un poliţist; mi-am încetinit paşii dinadins ca să-i dau putinţa să mă ajungă din urmă, dar nu a venit. Oare exista cât de cât vreo noimă în faptul că toate încercările mele, chiar şi cele mai hotărâte şi mai stăruitoare, se terminau cu un eşec? De pildă, de ce scrisesem 1848? Ce aveam eu a face cu cifra asta blestemată? Iar acum eram atât de flămând, încât măruntaiele mi se răsuceau ca nişte viermi.

  Şi nicăieri nu era scris că voi putea face rost de ceva mâncare până la sfârşitul zilei. Pe măsură ce timpul trecea, mă simţeam parcă tot mai stors, atât sufleteşte, cât şi trupeşte. Iar faptele mele deveneau tot mai puţin onorabile, pe zi ce trecea, îmi croiam drum cu ajutorul minciunii, fără să roşesc, înşelam oameni săraci la plata chiriei, aveam chiar de luptat cu gândurile cele mai josnice. De pildă, acela de a dispune de cuverturile de pat ale altora – şi toate acestea fără regrete, fără remuşcări. Înlăuntrul meu începeau să apară tot mai multe pete de putreziciune, un mucegai negru care se întindea din ce în ce. Iar de sus, din cer, Dumnezeu mă urmărea cu un ochi atent, luând seama ca pieirea mea să se desfăşoare după toate regulile artei, încet şi sigur, fără nici o întrerupere a ritmului. Dar în străfundul iadului diavolii spumegau de furie că durează atât de mult până când să comit un păcat de moarte, de neiertat, pentru care Dumnezeu, în dreptatea sa, să fie nevoit să mă zvârle în focul gheenei.

  Mi-am iuţit paşii, am început să merg din ce în ce mai repede, am cotit brusc la stânga şi am intrat, încălzit şi furios, pe o poartă luminoasă, împodobită. Nu m-am oprit nici măcar pentru o secundă. Dar întreaga ornamentaţie, atât de ciudată, a intrării mi s-a întipărit pe loc în minte, fiecare amănunt neînsemnat al uşilor, al decoraţiunilor, al pavajului îmi rămăsese clar în faţa privirii mele interioare în timp ce urcam în grabă scările. Am sunat stăruitor la etajul al doilea. De ce m-am oprit tocmai la etajul al doilea şi de ce am tras de cordonul soneriei care se găsea cel mai departe de scară?

  O domnişoară într-o rochie cenuşie cu garnitură neagră a venit să-mi deschidă; m-a privit un moment mirată, şi a dat din cap spunând:

  — Nu, nu avem nimic astăzi.

  Apoi a dat să închidă uşa. Oare de ce am eşuat şi faţă de această persoană? Fără îndoială că mă luase drept un cerşetor, şi dintr-o dată mi-am recâştigat sângele rece şi calmul. 44

  Mi-am scos pălăria şi m-am înclinat respectuos şi, ca şi când nu i-aş fi auzit cuvintele, i-am spus deosebit de politicos:

  — Vă rog să mă scuzaţi, domnişoară, că am sunat atât de tare, nu cunoşteam soneria. Locuieşte cumva aici un domn bolnav care a anunţat în ziare că ar avea nevoie de o persoană care să-i împingă căruciorul?

  Tânăra a stat un moment pe gânduri la auzul acestei născociri – şi părea că nu ştie bine ce părere să-şi facă despre persoana mea.

  — Nu, spuse ea în cele din urmă. Aici nu locuieşte nici un domn bolnav.

  — Nu? Un domn mai în vârstă, care să fie plimbat timp de două ceasuri pe zi pentru patruzeci de 0re?

  — Nu.

  — Atunci vă rog