încă o dată să mă scuzaţi, spun eu; poate că este la parter. Am vrut doar să-i recomand pe cineva pe care-1 cunosc şi a cărui soartă mă interesează. Mă numesc Wedel-Jarlsberg1. M-am înclinat din nou şi am plecat. Fata a roşit puternic, încurcată, a rămas pironită locului şi m-a urmărit cu privirea în timp ce coboram scara.

  Mă liniştisem şi eram din nou lucid. Cuvintele fetei – că nu are să-mi dea nimic astăzi – avuseseră asupra mea efectul unui duş rece. Lată-mă ajuns până acolo încât oricine putea să mă arate în gând cu degetul şi să-şi spună: un cerşetor, unul dintre acei cărora li se întinde ceva de mâncare prin uşă.

  În M011ergaten m-am oprit în faţa unui restaurant şi am adulmecat aroma apetisantă de friptură; pusesem mâna pe clanţa uşii vrând să intru, tară vreun scop precis, dar m-am răzgândit la timp şi am plecat. Când am ajuns în Stortorvet, m-am uitat după un loc unde să mă pot odihni o clipă. Dar băncile erau ocupate până la ultima şi zadarnic am căutat peste tot în jurul bisericii un loc liniştit ca să mă pot aşeza. Fireşte, mi-am spus cu amărăciune, fireşte, fireşte! Şi am luat-o din nou la drum. M-am abătut pe la fântâna din colţul Halei de carne şi am băut o gură de apă. Apoi am plecat mai

  1 Numele unei cunoscute familii a vechii aristocraţii norvegiene.

  Departe, trăgându-mi cu greu un picior după celălalt, oprindu-mă timp îndelungat în faţa fiecărei vitrine şi urmărind cu privirile flecare trăsură ce trecea. Simţeam în cap o fierbinţeală mare, iar în tâmple ceva îmi zvâcnea ciudat; apa pe care o băusem îmi făcea rău şi am vomat-o, încetul cu încetul, pe stradă. Am ajuns astfel până la cimitirul Krist. M-am aşezat cu coatele pe genunchi şi cu capul în mâini; în acesta poziţie mă simţeam bine şi durerea surdă din piept îmi încetase.

  Lângă mine, un pietrar stătea lungit pe o placă mare de granit şi săpa o inscripţie. Purta ochelari albaştri şi mi-a amintit îndată de un cunoscut pe care aproape îl uitasem. Era funcţionar la o bancă şi îl întâlnisem cu câtva timp în urmă în cafeneaua Oplandske.

  De-aş putea să las toată ruşinea la o parte şi să mă adresez lui. Să-i spun adevărul fără înconjur; că acum începe să-mi meargă foarte greu, că abia pot să mă mai ţin pe picioare. Puteam să-i dau abonamentul de bărbierit. Zău aşa, abonamentul meu! Cu tichete în valoare de aproape o coroană, încep să caut nervos această comoară preţioasă. Fiindcă nu dau de ea destul de repede, sar în picioare şi continui să caut – de emoţie, mă trec năduşelile – şi o găsesc, în sfârşit, în fundul buzunarului de la haină, împreună cu alte hârtii, unele curate, altele scrise, dar fără nici o valoare. Număr aceste şase tichete de mai multe ori, când într-un sens, când în celălalt. Nu aveam mare nevoie de ele. Oare era numai un capriciu al meu, o fantezie? Fapt este că de la un timp hotărâsem să nu mă mai bărbieresc. Mă puteam descurca deocamdată cu o jumătate de coroană, o jumătate de coroană albă de argint de Kongsberg1! Banca închidea fix la ora şase, puteam să-1 pândesc pe omul meu în faţa cafenelei Oplandske între orele şapte şi opt.

  Am stat şi m-am bucurat de ideea aceasta. Timpul trecea, vântul bătea puternic prin castanii din jurul meu şi ziua era pe sfârşite. Dar oare nu era cam jenant să acostezi un

  1 Localitate unde se află mine de argint. 46 domn, funcţionar de bancă, pentru şase tichete de abonament la frizer? Se prea putea ca el să aibă un abonament întreg cu astfel de tichete, poate mai frumoase şi mai fine decât ale mele, cine ştie? Apoi am căutat prin toate buzunarele după alte lucruri pe care aş fi putut să i le mai dau, dar nu am găsit nimic. Ce-ar fi dacă i-aş oferi cravata! Puteam să mă lipsesc destul de uşor de ea, dacă îmi încheiam bine haina; lucru pe care oricum trebuia să-1 fac, căci acum nu mai aveam vestă! Mi-am desfăcut cravata, un plastron mare care îmi acoperea jumătate din piept, am curăţat-o cu grijă de praf şi am învelit-o într-o coală albă de hârtie de scris împreună cu abonamentul de frizer. Apoi am părăsit cimitirul şi m-am îndreptat spre cafeneaua Oplandske.

  La primărie era ora şapte. M-am plimbat prin apropierea cafenelei, prin faţa grilajului de fier, observându-i foarte atent pe toţi cei care intrau sau ieşeau, în sfârşit, către ora opt, iată-1 pe tânărul meu; bine făcut şi elegant, ieşind în stradă şi îndreptându-se spre intrarea cafenelei. Când 1-am zărit, inima a început să mi se zbată în piept ca o păsărică într-o colivie; şi 1-am luat prin surprindere fără să-1 mai salut:

  — O jumătate de coroană, dragă prietene! Am spus eu destul de îndrăzneţ; uite aici – lucruri de valoare. Şi i-am îndesat pacheţelul în mână.

  — N-am nimic! Spuse el, zău că n-am nici un ban! Şi-mi arătă portmoneul gol. Am fost în oraş aseară şi am rămas lefter; te rog să mă crezi că nu mai am nici un 0re.

  — Da, dragă, te cred! Am răspuns, crezându-1 pe cuvânt. Doar nu avea nici un motiv să mintă pentru un lucru atât de neînsemnat; mi s-a părut chiar că ochii săi albaştri erau aproape umezi atunci când, scotocindu-şi buzunarele, nu a găsit nimic. M-am retras. Atunci scuză-mă, am spus eu. Eram numai puţin strâmtorat.

  Mă îndepărtasem o bucată bună, când m-a strigat să vin şi să-mi iau pachetul.

  — Păstrează-1 sănătos! Păstrează-1 sănătos! I-am răspuns. Ţi-1 dăruiesc din toată inima! Nu sunt decât câteva nimicuri, un fleac, cam tot ce mai am pe lumea asta. Am fost atât de mişcat de propriile mele cuvinte – sunau atât de dezolant în amurgul acela – încât am izbucnit în plâns.

  Vântul a început să se înteţească,