norii treceau cu mare iuţeală pe cer şi pe măsură ce se înnopta mi se făcea tot mai frig. Mergeam pe stradă plângând, îmi era tot mai milă de mine şi repetam câteva cuvinte, o exclamaţie care îmi aducea din nou lacrimile în ochi, tocmai când acestea dădeau să se oprească: Doamne, cât sunt de nenorocit! Doamne, cât sunt de nenorocit!

  A trecut aproape un ceas, infinit de încet şi de leneş. Am rămas un timp în strada Torvgaten. Mă aşezam pe diferite trepte, mă strecuram pe sub portaluri când trecea cineva, căscam gura, absent, la prăvălioarele luminate, unde oamenii umblau cu mărfuri şi cu bani; în cele din urmă, mi-am găsit un loc comod în dosul unei stive de scânduri, între biserică şi hală.

  Nu, în seara aceasta nu puteam să mă duc în pădure; orice s-ar întâmpla, nu mă mai ţineau puterile – iar drumul era atât de infinit de lung. Voi rămâne acolo unde mă găseam şi voi petrece noaptea cum voi putea; dacă se va face prea frig, mă voi plimba puţin pe lângă biserică; nu aveam de gând să-mi bat prea mult capul pentru atâta lucru. M-am sprijinit cu spatele de stiva de scânduri şi am aţipit.

  Zgomotul din jurul meu a încetat, prăvăliile s-au închis, paşii pietonilor se auzeau tot mai rar, până la urmă s-a făcut întuneric la toate ferestrele.

  Am deschis ochii şi în faţa mea am zărit o făptură omenească; nasturii albi, strălucitori m-au făcut să presupun că este un poliţist; faţa nu i-o puteam vedea.

  — Bună seara! Spuse el.

  — Bună seara! Am răspuns speriat. M-am ridicat jenat. Poliţistul a stat o clipă nemişcat.

  — Unde locuiţi? M-a întrebat el.

  Potrivit unui vechi obicei, i-am dat, în mod automat, vechea mea adresă, mica mea mansardă pe care o părăsisem. S-a oprit un moment.

  — Am făcut ceva rău? 1-am întrebat cu teamă. 48

  — Nu, deloc! Răspunse el. Dar ar trebui acum să plecaţi acasă, e prea rece ca să şedeţi aici.

  — Da, văd, e cam răcoare.

  I-am spus bună seara şi m-am îndreptat instinctiv spre vechea mea locuinţă. Cu băgare de seamă, puteam ajunge sus fără să fiu auzit; în total, erau opt trepte şi numai ultimele două scârţâiau.

  Mi-am scos ghetele jos, la intrare, şi am început să urc. Era linişte peste tot: la etajul al doilea se auzea tic-tac-ul încet al unui ceas şi un copil care scâncea; apoi nu s-a mai auzit nimic. Mi-am găsit uşa, am ridicat-o puţin din balamale şi am deschis-o fără cheie, aşa cum obişnuiam, am intrat în cameră şi am închis-o fără zgomot.

  Toate erau cum le lăsasem; perdelele erau date la o parte, iar patul gol. Pe masă am zărit o hârtie, poate că era biletul meu către gazdă; aşadar, nici nu a dat pe aici de când plecasem. Am pipăit pata albă de pe masă şi am constatat, spre surprinderea mea, că era o scrisoare. O scrisoare? O iau şi o aduc la fereastră, studiez, atât cât e cu putinţă pe întuneric, aceste litere scrise neciteţ şi până la urmă desluşesc numele meu. Aha! M-am gândit, răspuns de la gazdă, care îmi interzice să mai calc în cameră, dacă m-aş încumeta să mă înapoiez.

  Apoi încet, foarte încet ies din nou din cameră, ţin ghetele într-o mână, scrisoarea în cealaltă şi cuvertura subsuoară. Păşesc cât mai uşor cu putinţă şi strâng din dinţi pe acele trepte ce scârţâie, trec în sfârşit cu bine peste ele, cobor toată scara şi iată-mă iarăşi jos, la intrare.

  Îmi încalţ din nou ghetele, înnod şireturile încet; după ce am terminat, stau o clipă liniştit privind în gol, fără să mă gândesc la nimic şi ţinând scrisoarea în mână.

  Apoi plec.

  Mai sus, pe stradă, flacăra tremurândă a unui felinar cu gaz răspândeşte puţină lumină; mă duc de îndată acolo, îmi sprijin pachetul de stâlpul felinarului şi apoi deschid scrisoarea; totul se petrece foarte încet.

  Pieptul îmi este străbătut de ceva asemănător unui şuvoi de lumină şi aud cum scot un ţipăt slab, un sunet absurd de bucurie: scrisoarea era de la redactorul-şef, foiletonul îmi fusese acceptat, fusese dat direct la cules în tipografie! „Câteva mici modificări. Corectate, câteva greşeli de ortografie. Scris cu talent. Se tipăreşte mâine. Zece coroane”.

  Am râs şi am plâns una după alta, am început să alerg pe stradă, m-am împiedicat şi am căzut lovindu-mă la un genunchi, am înjurat cu voce tare de toţi sfinţii, aşa fără pricină. Iar timpul trecea.

  Până în zori, am tot cântat şi chiuit ca tirolezii pe străzi, nebun de bucurie şi repetând întruna: Scris cu talent, aşadar o capodoperă, o lucrare genială. Şi zece coroane!

  PARTEA A DOUA trecuseră câteva săptămâni şi într-o seară mă aflam în oraş.

  Mă dusesem iarăşi într-unul dintre cimitire încercând să scriu un articol pentru un ziar; între timp, se făcuse ora zece, se întunecase şi poarta cimitirului urma să se închidă. Eram flămând, foarte flămând; cele zece coroane mi-au ajuns, din păcate, prea puţin; trecuseră două, aproape trei zile şi nopţi de când nu mai mâncasem nimic şi mă simţeam sleit; mă obosea chiar şi să ţin creionul în mână. Aveam în buzunar o jumătate de briceag şi o legătură de chei, dar nici un 0re.

  După ce poarta cimitirului s-a închis, ar fi trebuit, de fapt, să mă duc de îndată acasă. Dar îmi era în mod instinctiv teamă de camera mea, unde totul era întunecat şi gol: un atelier de tinichigerie părăsit, în care primisem în cele din urmă permisiunea să locuiesc provizoriu. Şi astfel, am hoinărit mai departe, am trecut la întâmplare prin faţa primăriei, ajungând până la malul mării, până pe cheiul căii ferate, unde m-am aşezat pe o bancă.

  Pentru moment, nu mi-a venit nici un gând trist; uitasem de necazuri şi mă simţeam liniştit la vederea portului care se profila paşnic şi frumos