în semiîntuneric. Dintr-o veche obişnuinţă, voiam să-mi ofer plăcerea de a citi încă o dată articolul pe care tocmai îl scrisesem şi pe care creierul meu obosit îl considera drept cel mai bun din câte produsesem până atunci. Am scos mai întâi manuscrisul din buzunar, 1-am dus aproape de ochi ca să văd mai bine şi 1-am parcurs pagină cu pagină, în cele din urmă, aceasta m-a obosit şi am pus din nou hârtia în buzunar. Totul era liniştit; marea se întindea sidefie şi albastră şi păsărelele zburau tăcute pe dinaintea mea dintr-un loc într-al-tul. Ceva mai departe, un poliţist patrula agale, încolo, nu se zărea nimeni şi întregul port era cufundat în somn.

  Îmi trec în revistă din nou averea: o jumătate de briceag, o legătură de chei, dar nici un 0re. Deodată, vâr iar mâna în buzunar şi scot hârtiile la iveală. E un gest mecanic, un act reflex, inconştient. Caut o foaie albă nescrisă şi – Dumnezeu ştie de unde mi-a venit ideea – fac o pungă, o strâng cu grijă la gură, în aşa fel încât să pară că este plină. Şi apoi o arunc departe, pe caldarâm; vântul o duce şi mai departe, dar până la urmă se opreşte.

  Foamea începuse să mă chinuiască din nou. Şedeam pe bancă şi priveam punga mea albă; parcă era plină doldora cu bani strălucitori de argint. Am ajuns să mă amăgesc, să-mi închipui că are într-adevăr ceva în ea. Am încercat să ghicesc suma – dacă ghicesc fără să greşesc, este a mea. Vedeam în imaginaţie monedele mici şi delicate de zece 0re pe fundul ei şi coroanele mai groase, cu marginea zimţată, de deasupra -o pungă întreagă plină cu bani. Mă uitam la ea cu ochii holbaţi şi îmi făceam singur curaj să mă apropii şi s-o fur.

  În momentul acela îl aud pe poliţist tuşind – oare cum de mi-a dat în gând să fac şi eu exact acelaşi lucru? M-am ridicat de pe bancă şi am tuşit de trei ori ca să audă. Cum se va mai năpusti asupra pungii când va trece prin apropierea ei! M-am bucurat de această festă, mi-am frecat mâinile încântat, şi am înjurat de mama focului. Ce mutră o să mai facă, nătărăul! Mă voi cufunda în mlaştina cea mai fierbinte a iadului şi în chinuri veşnice pentru farsa asta de netrebnic. Eram ca beat de inaniţie, foamea mă ameţise în toată puterea cuvântului. Câteva minute mai târziu, poliţistul se apropie, izbindu-şi călcâiele metalice pe caldarâm, pândind în toate părţile. Păşeşte agale, are o noapte întreagă înaintea lui; nu observă punga decât când ajunge foarte aproape de ea. Se opreşte şi o priveşte. Arată atât de albă şi de valoroasă pe locul unde se află; poate conţine şi ceva bani, nu-i aşa? Ceva bani de argint? Apoi o ridică. Hm! E uşoară, foarte uşoară; poate că 52 în ea este o pană scumpă, o podoabă de pălărie. Apoi deschide punga atent cu mâinile sale mari şi priveşte înăuntru. Râdeam, râdeam şi mă loveam cu palmele pe genunchi, râ-deam ca un nebun. Dar din gât nu ieşea nici un sunet, râsul meu era mut şi febril. Avea profunzimea unui suspin.

  Apoi călcâiele încep din nou să izbească caldarâmul şi poliţistul face un tur pe chei. Şedeam pe banca mea, cu lacrimi în ochi şi căutam să-mi trag răsuflarea; eram cu totul transportat, pradă unei veselii febrile. Am început să vorbesc cu voce tare, să-mi relatez mie însumi întâmplarea cu punga, să imit gesturile bietului poliţist; mi-am privit palma goală, repetând fără încetare cuvintele: A tuşit când a aruncat-o! A tuşit când a aruncat-o! La aceste cuvinte am adăugat altele noi, din ce în ce mai bizare, apoi, în cele din urmă, am transformat întreaga propoziţie astfel: A tuşit o singură dată – hoho!

  Am epuizat toate variaţiunile posibile pe marginea acestor cuvinte şi a trecut o mare parte a serii până când buna mea dispoziţie a luat sfârşit. Apoi m-a copleşit un calm somnolent, o oboseală plăcută, căreia nu m-am împotrivit. Se făcuse şi mai întuneric; o briză uşoară încreţea sideful mării. Vapoarele, ale căror catarge se profilau la orizont, păreau, cu corpurile lor mari, nişte gângănii tăcute care se zbârleau şi mă pândeau. Nu simţeam nici o durere, foamea mi-o amorţise; dimpotrivă, mă simţeam plăcut de gol, neatins de nimic din jurul meu şi eram bucuros că nu mă vede nimeni. Am întins picioarele pe bancă şi m-am sprijinit de spetează, în felul acesta puteam să savurez cel mai bine întreaga plăcere a izolării. Cugetul nu mi-era umbrit de nici un nor, nu trăiam nici un simţământ dureros şi, după câte îmi dădeam seama, nu aveam nici o poftă, nici o dorinţă. Stăteam întins, cu ochii deschişi, absent, mă simţeam într-o plăcută depărtare de mine însumi.

  În plus, nu mă tulbura nici un zgomot; întunericul blând învăluise universul din faţa ochilor mei şi mă înmormântase într-o linişte deplină – numai monotonia pustie a tăcerii îmi umplea urechile. Iar gângăniile întunecate de acolo, de departe, mă vor alrage spre ele la căderea nopţii şi mă vor duce peste mări şi prin ţări străine, nelocuite de oameni. Mă vor duce la castelul prinţesei Ylajali, unde mă aşteaptă o splendoare nebănuită, mai mare decât oricare alta văzută vreodată de vreun om. Ylajali va şedea într-o sală strălucitoare, unde toate sunt din ametist, pe un tron de trandafiri galbeni, iar când voi intra îşi va întinde braţele spre mine; şi când mă voi apropia şi voi îngenunchea, mă va saluta spunându-mi: Bun sosit, cavalere, în palatul meu şi în ţara mea. Te-am aşteptat timp de douăzeci de veri şi te-am chemat în toate nopţile senine. Când erai supărat plângeam, iar când dormeai îţi inspiram vise minunate.

  Apoi frumoasa mă va lua de mână şi mă va însoţi prin săli lungi unde şiruri nesfârşite de oameni strigă ura, prin grădini luminoase unde trei sute de fete se joacă şi râd, apoi mă va conduce într-o altă sală unde