toate sunt din smaragd. Soarele îşi trimite razele luminoase în sală; prin galerii şi prin săli trec cântând coruri şi mă învăluie valuri puternice de parfum, îi ţin mâna într-a mea şi simt cum în vine îmi pulsează puternic pornirile dragostei; o cuprind cu braţul, iar ea şopteşte: Nu aici, vino mai departe! Intrăm în sala cea roşie unde toate sunt din rubin, de o strălucire atât de intensă încât îmi vine ameţeala. Apoi simt cum îşi petrece braţul pe după gâtul meu, îi simt răsuflarea pe obraz, aud cum îmi şopteşte: Bun venit, iubitule! Sărută-mă! Mai mult. Mai mult.

  De pe bancă văd stelele – iar gândurile îmi aleargă cu repeziciune şi se cufundă într-un uragan de lumină.

  Adormisem acolo, întins pe bancă şi m-a trezit poliţistul. Fără milă m-a readus la viaţă şi la mizerie. Primul meu simţământ a fost acela de mirare stupidă că mă aflu sub cerul liber, dar el a fost în curând înlocuit de o descurajare amară. Era cât pe-aci să izbucnesc în plâns de necaz că mai sunt încă în viaţă, în timp ce dormisem, plouase; hainele îmi erau ude până la piele şi simţeam că frigul îmi pătrunsese în toate mădularele, întunericul era şi mai adânc, abia mai puteam să desluşesc faţa poliţistului.

  — Aşa, spuse el, ridică-te acum!

  M-am ridicat de îndată; dacă mi-ar fi poruncit să mă aşez din nou, aş fi făcut-o. Eram foarte deprimat şi sleit de puteri. 54 în plus, aproape în acelaşi moment am început să simt din nou foamea.

  — Aşteaptă puţin, nătărăule! Strigă poliţistul după mine. Ţi-ai uitat pălăria. Aşa, acum pleacă.

  — Mi s-a părut că am uitat ceva, am îndrugat eu, absent. Mulţumesc, noapte bună!

  Şi am plecat împleticindu-mă.

  De-aş avea măcar un pic de pâine! O pâine mică, gustoasă, de secară, din care să poţi muşca în timp ce colinzi străzile. Şi mergeam gândindu-mă la un anumit fel de pâine de secară, care ar fi atât de bună. Foamea mă chinuia puternic, doream să mor, să fiu departe. Am devenit sentimental şi am început să plâng. Mizeria mea nu se mai sfârşea. La un moment dat, m-am oprit pe stradă, am început să izbesc cu picioarele în caldarâm şi să blestem în gura mare. Cum mi-a spus? Nătărăule? O să-i arăt eu poliţistului ce înseamnă să mă facă nătărău. Spunând acestea, m-am întors şi am început să fug înapoi. Simţeam cum mă înfierbântasem de furie. La un moment dat, m-am împiedicat şi am căzut. Dar nu am dat nici o importanţă faptului, m-am ridicat din nou şi am continuat să alerg. Până să ajung jos, în Jaerbanetorvet, obosisem atât de tare încât nu mă mai simţeam în stare să alerg mai departe până la chei; de altfel, în timpul fugii mi se potolise şi furia. In cele din urmă, m-am oprit ca să-mi trag răsuflarea. La urma urmei, ce importanţă are ce spune un poliţist? Dar nu pot să mai rabd toate astea! Fără îndoială! M-am întrerupt, la atâta s-a priceput el! Această scuză mi s-a părut satisfăcătoare; mi-am spus din nou că numai atât s-a priceput să spună. Cu asta, m-am întors.

  Doamne, câte mai sunt şi eu în stare să fac! Mi-am spus cu indignare; să alerg ca un bezmetic pe străzile astea ude, în puterea nopţii! Foamea mă rodea fără cruţare şi nu-mi dădea un moment de răgaz, înghiţeam întruna la salivă în speranţa că o să mă satur puţin şi mi se părea că reuşesc într-o oarecare măsură, în ultimele săptămâni, înainte de a ajunge să ţin acest post negru, mâncasem foarte puţin, iar acum simţeam că forţele îmi slăbiseră mult. Chiar dacă prin diferite manevre aş fi izbutit să fac rost de cinci coroane, aceşti bani tot nu ar fi ţinut atât de mult încât să mă ajute să mă restabilesc înainte ca o nouă perioadă de foame să se abată asupra mea. Mai ales spatele şi umerii îmi erau atinşi; mica jenă din piept o mai puteam înăbuşi tuşind puternic sau mergând aplecat, dar cu spatele şi umerii nu aveam ce să fac. Oare de ce nu voiau să-mi dea deloc ascultare? Oare nu aveam tot atât de mult ca oricare altul dreptul să trăiesc, de pildă ca anticarul Pascha, sau comisionarul de transporturi maritime Hennechen? Oare nu aveam şi eu umeri de uriaş şi braţe puternice cu care să lucrez, oare nu căutasem până şi un loc de tăietor de lemne în strada M011ergaten spre a-mi câştiga pâinea cea de toate zilele? Eram cumva leneş? Nu am căutat peste tot de lucru, nu am ascultat conferinţe, nu am scris articole de ziar, nu am citit şi am lucrat zi şi noapte ca un nebun? Nu am trăit oare ca un zgârcit, numai cu pâine şi lapte când aveam bani mulţi, cu pâine când aveam bani puţini, şi nu am flămânzit atunci când nu aveam nimic? Locuiam cumva la un hotel, dispuneam de un apartament la etajul întâi? Nicidecum. Locuiam într-un pod, într-un atelier de tini-chigerie pe care toţi îl părăsiseră încă din iarna trecută fiindcă ningea înăuntru. Aşa că nu mai înţelegeam nimic.

  Mă gândeam la toate acestea şi în gândurile mele nu se amesteca nici măcar o fărâmă de răutate, de invidie sau de amărăciune.

  M-am oprit în faţa unei prăvălii de vopsele şi am privit vitrina; am încercat să citesc etichetele de pe câteva cutii ermetic închise, dar era prea întuneric. Furios pe mine însumi din cauza acestei noi idei ciudate şi mânios că nu puteam să aflu ce conţin aceste cutii, am izbit geamul cu mâna şi am plecat mai departe. Mai încolo am zărit un poliţist, m-am îndreptat spre el în pas întins şi am spus fără nici un fel de introducere:

  — E ora zece.

  — Nu, e ora două, spuse el mirat.

  — Nu, e zece, am spus eu, ora este zece. Apoi, gemând de mânie, am înaintat câţiva paşi, am strâns pumnii şi