El a stat un moment pe gânduri, s-a uitat ţintă la mine, m-a cercetat cu o privire uluită. Apoi a spus foarte încet:

  — În orice caz, e vremea să pleci acasă. Vrei să te conduc? Această amabilitate m-a dezarmat; simţeam cum mi se umplu ochii de lacrimi şi m-am grăbit să răspund:

  — Nu, mulţumesc! Am întârziat doar puţin la o cafenea. Vă mulţumesc foarte mult.

  Când am dat să plec, a dus mâna la caschetă ca să mă salute! Amabilitatea lui mă copleşise şi am plâns fiindcă nu aveam cinci coroane pe care să i le pot dărui. M-am oprit şi m-am uitat după el cum păşea agale, m-am lovit cu palma peste frunte şi am plâns tot mai tare pe măsură ce se îndepărta. M-am ocărât fiindcă eram atât de sărac, mi-am acordat tot felul de calificative, am inventat denumiri ofensatoare, cuvinte dure de dojana, pe care le-am îngrămădit asupra propriei mele persoane. Am continuat tot aşa până aproape de casă. Când am ajuns la poartă, am descoperit că-mi pierdusem cheile.

  Da, fireşte, am spus atunci furios, de ce să nu-mi pierd şi cheile? Locuiesc aici într-o curte unde jos este un grajd şi deasupra un atelier de tinichigerie; poarta este închisă în timpul nopţii şi nimeni, absolut nimeni nu poate s-o descuie. De ce să nu-mi pierd cheile? Eram ud leoarcă, flămând, dar numai foarte puţin flămând, şi picioarele îmi erau doar ridicol de puţin obosite – atunci de ce să nu pierd cheile? De ce oare nu se mutase casa întreagă în cartierul Aker atunci când sosisem acasă şi voiam să intru? Şi am râs în sinea mea, împietrit de foame şi de frig.

  Auzeam caii tropăind în grajd şi puteam să văd fereastra mea de sus; dar nu puteam deschide poarta ca să mă strecor înăuntru. Obosit şi amărât, m-am hotărât până la urmă să mă întorc pe chei şi să-mi caut cheile.

  Începuse din nou să plouă şi simţeam cum apa îmi pătrunde până la umeri, în faţa primăriei mi-a venit dintr-o dată o idee luminoasă: să rog poliţia să-mi deschidă poarta. M-am adresat de îndată unui poliţist şi 1-am rugat stăruitor să mă însoţească şi, dacă poate, să-mi descuie poarta.

  Da, dacă poate, da. Dar nu poate, căci nu el are cheile. Cheile poliţiei nu sunt aici, ci la secţia detectivilor.

  — Atunci ce să fac?

  — Păi, trebuie să vă culcaţi la un hotel.

  — Dar tocmai asta-i: nu pot merge la hotel fiindcă nu am bani. Am fost în oraş, la cafenea şi prin urmare se înţelege că.

  Am rămas un moment pe treptele primăriei. El se gândea, chibzuia şi mă scruta cu privirea. Afară ploua cu găleata.

  — Atunci să vă duceţi la corpul de gardă şi să vă declaraţi fără domiciliu, spuse el.

  — Fără domiciliu? La asta nu mă gândisem. Zău, bună idee! I-am mulţumit poliţistului pentru această sugestie remarcabilă şi 1-am întrebat dacă pot să intru şi să spun fără altă introducere că sunt fără domiciliu.

  — Sigur că da, mi-a răspuns el.

  — Numele! M-a întrebat comisarul de serviciu.

  — Tangen. Andreas Tangen.

  Nu ştiu de ce am minţit. Gândurile îmi mişunau prin cap dezlânate şi din ele se năşteau mai multe fantasmagorii decât puteam ţine sub control; am inventat pe loc acest nume cu totul diferit de al meu şi 1-am spus fără nici un fel de premeditare. Minţeam fără să fie nevoie.

  — Ocupaţia?

  Asta însemna să mă bage la strâmtoare. Hm! M-am gândit mai întâi să spun că sunt tinichigiu, dar nu m-am încumetat; îmi dădusem un nume pe care nu-1 are orice tinichigiu; apoi, mai purtam şi ochelari. Atunci mi-a venit ideea să fiu insolent; am făcut un pas înainte şi am spus apăsat şi solemn:

  — Ziarist!

  Comisarul a tresărit înainte de a scrie, iar eu stăteam în faţa barei, plin de importanţă, ca un ministru fără domiciliu. Nu am trezit nici un fel de bănuieli; comisarul putea să înţeleagă prea bine de ce am zăbovit cu răspunsul. Ce noimă avea oare un ziarist la primărie – şi fără adăpost?

  — La ce ziar, domnule Tangen?

  — La Morgenbladet, am răspuns. Din păcate, am întârziat puţin în seara asta în oraş.

  — Nu vorbim despre aceasta, mă întrerupse el, şi adăugă cu un zâmbet: Când un tânăr iese în oraş. Înţelegem. Se întoarse către un poliţist şi-i spuse în timp ce se ridică şi se înclină politicos înspre mine: Condu-1 pe domnul sus, la secţia rezervată. Noapte bună!

  Am simţit că mă trec fiori reci gândindu-mă la îndrăzneala mea nemaipomenită şi am strâns cu putere pumnii spre a-mi păstra cumpătul.

  — Gazul arde timp de zece minute, spuse poliţistul, întorcându-se în uşă.

  — Apoi se închide?

  — Da, apoi se închide.

  M-am aşezat pe pat şi am auzit cum se întoarce cheia în broască. Camera luminoasă arăta plăcut. Mă simţeam bine la adăpost şi ascultam cu plăcere ploaia de afară. Nu mi-aş fi dorit ceva mai bun decât o astfel de celulă minunată. Mulţumirea mea creştea. Şezând pe pat, cu pălăria în mână şi cu ochii aţintiţi la flacăra de gaz de lângă perete, am început să rememorez împrejurările în care au avut loc primele mele relaţii cu poliţia. Căci, într-adevăr, acestea erau primele şi zău, tare am mai păcălit-o! Ziaristul Tangen, nu? Şi încă la Morgenbladet! Ce i-a mai mers omului Morgenbladet – drept la inimă! Nu vorbim despre aceasta, nu-i aşa? Rămas la dineul de gală de la Preşedinţia Consiliului până la orele două noaptea, uitat cheia de la poartă şi un portofel cu câteva mii de coroane. Condu-1 pe domnul sus, la secţia rezervată.

  Deodată, gazul se stinse. Atât de subit încât flacăra nu mai avu timp să descrească treptat. Mă pomenesc într-un întuneric atât de profund încât