Dar nu îmi era încă somn şi n-am putut adormi. Am stat culcat un timp, privind în întuneric; acest întuneric dens şi compact care nu avea sfârşit şi pe care nu-1 puteam pătrunde. Mintea nu-1 putea cuprinde, întunecimea era peste măsură de copleşitoare şi simţeam că prezenţa ei mă apasă. Am închis ochii, am început să cânt încet pe patul de campanie spre a-mi risipi gândurile, dar fără folos, întunericul pusese stăpânire pe ele şi nu le dădea pace nici un moment. Ce s-ar întâmpla dacă m-aş transforma şi eu în întuneric, dacă m-aş contopi cu el? Mă ridic în capul oaselor şi bâjbâi în jur.

  Starea de nervozitate a ajuns să mă domine cu totul şi oricât încercam să mă împotrivesc, nu reuşeam. Ajunsesem prada fantasmagoriilor celor mai ciudate şi căutam să-mi impun calmul fredonând cântece de leagăn, încercând din răsputeri să mă liniştesc. Ţineam ochii aţintiţi asupra întunericului. De când eram nu mai văzusem un întuneric ca ăsta; fără îndoială că mă aflam într-un întuneric de un gen deosebit, un element desperat, căruia nimeni nu-i dăduse până atunci atenţie. Eram copleşit de gânduri din cele mai ridicole şi orice lucru mă speria. O gaură mică în peretele de lângă pat m-a preocupat timp îndelungat. E o gaură de la un cui, îmi zic, un semn în perete, încep să o pipăi, suflu în ea şi încerc să ghicesc cât este de adâncă. Nu era, în nici un caz, o adâncitură nevinovată, era fără îndoială suspectă, plină de mistere şi trebuia să mă păzesc de ea. Obsedat de acest gând, plin de curiozitate şi de teamă, m-am văzut până la urmă nevoit să mă ridic din pat şi să-mi caut jumătatea de briceag ca să-i măsor adâncimea şi să mă încredinţez că nu ducea până dincolo, în celula vecină.

  M-am culcat iar, cu gândul să adorm, dar în realitate am început din nou să lupt cu întunericul. Afară, ploaia încetase şi nu mai auzeam nici un zgomot. Un timp, am continuat să fiu atent dacă aud paşi în stradă şi nu m-am liniştit până când nu am auzit trecând un pieton; judecând după zgomotul paşilor, un poliţist. Deodată, încep să-mi trosnesc degetele de mai multe ori şi să râd. A naibii treabă şi asta! Ha! Mi-am imaginat că am inventat un cuvânt nou. Mă ridic în pat şi spun: Cuvântul nu există în limbă şi eu 1-am inventat: kuboaa. Are litere ca un cuvânt, zău aşa, uite că am inventat un cuvânt. Kuboaa. De o mare însemnătate gramaticală.

  Şi cât de desluşit îl vedeam, în întuneric!

  Stau cu ochii deschişi, mă minunez de descoperirea mea şi râd de bucurie. Apoi încep să vorbesc în şoaptă; s-ar putea să tragă cineva cu urechea, şi eu aveam de gând să-mi ţin se-60 cretă invenţia. Ajunsesem pur şi simplu în pragul nebuniei din pricina foamei; eram gol pe dinăuntru, nu simţeam dureri şi gândurile îmi rătăceau fără să le mai pot opri. Fac reflecţii în linişte, în sinea mea. Cu un salt neobişnuit în înlănţuirea firească a gândurilor, încerc să cercetez în profunzime semnificaţia noului meu cuvânt. Nu e nevoie să însemne nici „Dumnezeu”, nici „Tivoli” – dar cine a spus oare că trebuie să însemne „expoziţie de animale”? Strâng cu putere pumnii şi repet: cine a spus că trebuie să însemne „expoziţie de animale”? Iar, la o adică, nu e nevoie să însemne nici măcar „lacăt” sau „răsărit de soare”. Nu era greu să găseşti un sens pentru un cuvânt ca acesta. O să aştept şi o să las timpul să hotărască. Până una alta, pot să mă mulţumesc cu atâta.

  Stau culcat pe patul de campanie şi zâmbesc, dar nu spun nimic, nu mă pronunţ nici pro, nici contra. După câteva minute, devin nervos; acest cuvânt nou mă sâcâie fără încetare, îmi revine mereu în minte, pune în cele din urmă stăpânire pe toate gândurile mele, sfârşeşte prin a mă obseda şi a mă face să redevin serios, îmi formulasem o părere în legătură cu sensul pe care acest cuvânt nu ar putea să-1 aibă, dar nu luasem încă nici o hotărâre cu privire la sensul pe care ar trebui să-1 aibă. Aceasta este o problemă secundară! Spun eu cu voce tare, mă strâng de braţ şi îmi repet că este o problemă secundară. Din fericire, cuvântul a fost inventat şi acesta e principalul. Dar gândul mă chinuieşte necontenit şi mă împiedică să adorm; nimic nu mi se pare că este destul de bun pentru acest cuvânt rar. În cele din urmă, mă ridic în capul oaselor, mă apuc cu amândouă mâinile de cap şi spun: Dar tocmai de asta e cu neputinţă să-1 las să însemne „emigraţie” sau „fabrică de tutun”! Dacă ar fi putut să însemne aşa ceva, atunci încă de mult m-aş fi hotărât să-i dau sensul ăsta şi să iau asupra mea toate consecinţele. Nu, de fapt, cuvântul era menit să însemne ceva sufletesc, un simţământ, o stare -oare nu puteam să înţeleg asta? Încep să-mi bat capul ca să găsesc ceva de natură sufletească, în momentul acela mi se pare că cineva vorbeşte, că se amestecă în convorbirea pe care o port cu mine însumi şi întreb mânios: Poftim? Ei, bine, n-ai pereche de idiot ce eşti! „Lână de tricotat”? Du-te ciracului! De ce să fiu obligat să-1 las să însemne tocmai „lână de tricotat” când mie îi repugnă atât de mult să însemne tocmai asta? Doar eu însumi inventasem cuvântul, şi, la urma urmei, aveam tot dreptul să-i dau orice sens. După câte ştiam, încă nu mă pronunţasem.

  Gândurile începeau să-mi devină din ce în ce mai confuze, în cele din urmă, am sărit din pat ca să caut robinetul. Nu-mi era sete, dar capul îmi ardea şi simţeam imperios nevoia să beau apă, o necesitate instinctivă. După