ce am băut, m-am urcat din nou în pat şi m-am hotărât să adorm cu orice preţ. Am închis ochii şi mi-am impus să stau liniştit. Am stat mai multe minute fără să fac nici o mişcare, am transpirat şi simţeam cum sângele îmi pulsa puternic prin vine. Dar zău că a fost nostim de tot că a început să caute bani în pungă! Şi nu a tuşit decât o singură dată. Oare mai circulă încă la ora asta? Sau poate stă pe banca mea? Sideful albastru. Vapoarele.

  Am deschis ochii. De ce să-i mai ţin închişi, dacă tot nu puteam dormi? Iar în jurul meu continua să domnească acelaşi întuneric, aceeaşi neagră eternitate de nepătruns, împotriva căreia se ridicaseră gândurile mele, dar pe care nu o puteam cuprinde. Oare cu ce aş putea-o asemui? Făceam eforturile cele mai disperate spre a găsi un cuvânt destul de negru pentru a determina acest întuneric, un cuvânt atât de năprasnic de negru încât să-mi înnegrească gura atunci când îl rostesc. Doamne, cât era de întuneric! Şi gândurile îmi fug iarăşi spre mare, spre vapoare.

  — Monştrii aceia mari care stăteau şi mă aşteptau. Voiau să mă atragă la ele, să mă reţină şi să plutească apoi cu mine peste mări şi ţări, prin împărăţii întunecate, pe unde încă nu a călcat picior de om. Mi se pare că sunt pe bord, atras în apă, că planez prin nori şi apoi cad, cad. Scot un ţipăt răguşit de spaimă şi mă prind cu putere de pat. Făcusem o călătorie atât de primejdioasă, mă prăbuşisem prin aer ca o boccea. Şi ce simţământ de uşurare când m-am lovit cu mâna de patul aspru! Aşa e când mori, mi-am zis, acum o să mor! Apoi m-am gândit un timp că dintr-o clipă în alta aveam să mor. Deodată mă ridic în pat şi întreb 62 răstit: Cine a spus că trebuie să mor? Eu am inventat cuvântul, aşa încât numai mie îmi revine dreptul să hotărăsc ce înţeles să aibă! M-am auzit singur cum aiurez, m-am auzit încă pe când vorbeam. Nebunia mea era un delir din cauza slăbiciunii şi epuizării, dar nu-mi pierdusem încă raţiunea. Şi atunci, pe neaşteptate, m-a străfulgerat gândul că eram pe cale de a înnebuni. CUPRINS: de spaimă, sar din pat. Merg împleticindu-mă spre uşa pe care încerc s-o deschid, mă reped de câteva ori la ea să o sparg, mă dau cu capul de pereţi, mă vait în gura mare, îmi muşc degetele, plâng şi blestem.

  Totul era cufundat în linişte; în încăpere nu răsuna decât ecoul vocii mele. Căzusem pe podea şi nu mai eram în stare să orbecăi prin celulă! Deodată zăresc sus în perete un pătrat cenuşiu, o nuanţă de alb, o idee – era lumina zilei! O, cât am răsuflat de uşurat! La vederea acelei urme binecuvântate de lumină, m-am aruncat pe podea, am plâns de bucurie, am sărutat geamul, m-am comportat ca un nebun. Dar în momentul acela eram conştient de ceea ce fac. Dintr-o dată, mi-a dispărut toată descurajarea, a încetat orice disperare şi suferinţă; în momentul acela nu exista nici o dorinţă care, după câte puteam să-mi dau seama, să nu-mi fi fost îndeplinită. M-am aşezat pe podea şi, cu braţele încrucişate, am aşteptat calm să se facă ziuă.

  Ce grea a fost noaptea! Mă întrebam cu mirare cum de nu m-au auzit făcând zgomot. Dar, de fapt, eram în secţia rezervată, deasupra tuturor deţinuţilor. Un ministru fără domiciliu, dacă puteam spune astfel. Buna mea dispoziţie continuă. Cu ochii aţintiţi asupra deschizăturii tot mai luminoase din perete, mă distrez la gândul că jucam rolul unui ministru, mă intitulam von Tangen şi îmi potriveam cuvintele în stil ministerial. Nu încetasem cu elucubraţiile, dar acum eram cu mult mai puţin nervos. De n-aş fi comis regretabila imprudenţă de a-mi lăsa portofelul acasă! Pot avea onoarea să-1 duc pe domnul ministru la culcare? Şi cu cea mai mare seriozitate, cu multe ceremonii, m-am îndreptat spre pat şi m-am lungit.

  Se luminase acum atât de bine, încât puteam oarecum să desluşesc conturul celulei şi curând după aceea am putut vedea şi clanţa enormă de la uşă. Aceasta m-a destins; întunericul uniform, atât de iritant, de dens, încât mă împiedica să mă văd, fusese înfrânt; curând nervii mi s-au calmat şi nu peste mult timp am simţit cum pleoapele mi se lasă grele.

  Am fost trezit de câteva bătăi în uşă. Am sărit în grabă din pat şi m-am îmbrăcat cât am putut de repede; hainele îmi erau însă ude din seara de Ajun.

  — Vă rog să vă prezentaţi la comisarul de serviciu, spuse poliţistul.

  Aşadar, trebuia să trec prin noi formalităţi! Mi-am zis cu spaimă.

  Am coborât într-o încăpere mare, în care se aflau treizeci până la patruzeci de oameni, toţi fără domiciliu. Au fost strigaţi unul câte unul dintr-un registru şi tot unul câte unul au primit bonuri de masă. Comisarul de serviciu întreba de fiecare dată pe poliţistul de lângă el:

  — A primit bon? Să nu uiţi să-i dai. Se pare că toţi au nevoie să mănânce ceva.

  Mă uitam la bonurile acestea şi îmi doream şi mie unul.

  — Andreas Tangen, ziarist!

  Am făcut un pas înainte şi m-am înclinat.

  — Dar cum se face că şi dumneavoastră aţi ajuns aici? I-am explicat din nou situaţia, repetând întreaga poveste din seara precedentă, am minţit cu sânge rece şi fără să clipesc măcar din ochi, am minţit cu convingere; din păcate, în-târziasem cam mult în oraş, la cafenea, şi pierdusem cheia.

  — Da, spuse el şi zâmbi, aşa e. Aţi dormit bine?

  — Ca un ministru! Am răspuns eu, ca un ministru.

  — Asta mă bucură! Spuse el şi se ridică. La revedere. Şi am plecat.

  Un bon! Daţi-mi şi mie un bon! Nu am mâncat de trei zile şi trei nopţi. O pâine! Dar nimeni nu mi-a oferit un bon iar eu