nu m-am încumetat să cer. Ar fi trezit numaidecât bănuieli. Mi-ar fi cerut actele şi ar fi aflat cine eram în realitate; m-ar fi arestat pentru declaraţii false. Am părăsit clădirea primăriei cu capul sus, cu atitudinea unui milionar, ţinându-mă de reverul de la frac. 64

  Afară bătea soarele; se făcuse ora zece şi în piaţa Youngstorvet circulaţia era iarăşi normală, încotro s-o apuc? Caut manuscrisul în buzunar: la ora unsprezece voiam să încerc să vorbesc cu redactorul. Mă opresc un moment la balustradă şi urmăresc pulsaţiile vieţii de jos; între timp, hainele începură să mi se usuce. Foamea apăruse din nou, rozându-mă în piept, provocându-mi tot mai des împunsături dureroase. Oare într-adevăr nu mai aveam nici un prieten la care să pot apela? Încerc să-mi amintesc de cineva care să-mi împrumute zece 0re, dar nu găsesc pe nimeni. Altfel, era o zi splendidă; soare strălucitor şi lumină multă în jurul meu; cerul stătea suspendat ca o mare albastră deasupra munţilor Lier.

  Fără să-mi dau seama, o luasem din nou pe dramul spre casă.

  Îmi era îngrozitor de foame. Pe stradă am găsit o aşchie de lemn şi am început s-o mestec. Aceasta mi-a ajutat. Oare de ce nu mă gândisem mai demult la aşa ceva?

  Poarta era deschisă, băiatul de la grajd mi-a dat bună dimineaţa, ca de obicei.

  — Frumoasă vreme! Spuse el.

  — Da, am răspuns. Asta a fost tot ce am putut să spun. Oare îl puteam ruga să-mi împrumute o coroană? De bună seamă că o va face bucuros dacă va putea. De altfel, o dată îi scrisesem o scrisoare.

  Stătea pe gânduri de parcă ar fi vrut să-mi spună ceva.

  — Frumoasă vreme, da. Hm! Trebuie să-i plătesc astăzi proprietăresei chiria. Nu aţi vrea să fiţi aşa de bun să-mi împrumutaţi cinci coroane? Numai pentru câteva zile. Mi-aţi mai făcut dumneavoastră un bine şi altă dată.

  — Zău că nu pot, Jens Olai, am răspuns eu. Nu acum. Poate mai încolo, poate după-amiază. Şi m-am furişat sus pe scară, în camera mea.

  M-am trântit pe pat şi am început să râd. Ce noroc chior pe mine că mi-a luat-o înainte! Onoarea îmi era salvată. Cinci coroane – să te ţină Dumnezeu! Ai fi putut, omule, tot aşa de bine să mă rogi să-ţi dau cinci acţiuni la restaurantul popular sau o vilă în cartierul Aker.

  Şi gândul la aceste cinci coroane m-a făcut să râd tot mai tare. Mare pişicher mai eram şi eu, nu-i aşa? Cinci coroane! A şi găsit cui să le ceară! Buna dispoziţie îmi creştea şi i-am dat tot mai mult frâu liber: ei, la naiba, dar ce mai miroase a mâncare aici! Deschid larg fereastra ca să iasă mirosul dezgustător. Chelner, o jumătate de biftec! Apoi, întors spre masă, masa aceea şubredă, pe care trebuia s-o sprijin cu genunchii atunci când scriam, m-am înclinat adânc şi am întrebat: îmi permiteţi să vă întreb, doriţi să beţi un pahar de vin? Nu? Sunt Tangen, ziaristul Tangen. Din păcate, am întârziat puţin în oraş. Cheia de la poartă.

  Şi gândurile încep din nou să-mi rătăcească, îmi dădeam tot timpul seama că vorbeam fără şir şi nu rosteam nici un cuvânt pe care să nu-1 aud şi să nu-1 înţeleg. Mi-am zis: iarăşi vorbeşti fără noimă! Dar nu aveam încotro. Era ca şi când aş fi fost treaz, dar aş fi vorbit în somn. Capul îmi era uşor, nu mă durea, absolut degajat, şi gândurile nu-mi erau deloc confuze. Am luat-o iarăşi razna şi nu am mai opus nici o împotrivire.

  Vino înăuntru! Da, vino înăuntru! După cum vezi, numai rubine. Ylajali, Ylajali! Divanul de mătase roşie, vaporoasă! Cât de tumultuos respiră! Sărută-mă, iubito, mai mult, mai mult! Braţele tale sunt ca de chihlimbar, buzele-ţi ard ca focul. Chelner, am cerut un biftec.

  Soarele îşi trimitea razele prin geam, jos auzeam caii mâncând ovăz. Iar eu, degajat, bucuros ca un copil, şedeam şi mestecam bucata aceea de lemn. În fiece clipă îmi pipăiam manuscrisul; nu mă gândeam la el, dar instinctul îmi spunea că exista; sângele meu îmi amintea de el. În cele din urmă, 1-am scos din buzunar.

  Se udase foarte rău şi 1-am întins la soare. După aceea am început să umblu încoace şi încolo prin odaie. Cât de trist arătau toate. De jur împrejur, pe podea, zăceau împrăştiate bucăţi mici de tinichea, dar nu era nici un scaun pe care să şezi, nici măcar un cui în pereţii umezi. Totul fusese amanetat, iar banii cheltuiţi pe mâncare. Câteva coli de hârtie pe o masă, pe care se depusese un strat gros de praf, iată tot avutul meu. Vechea cuvertură verde de pe pat mi-o împrumutase 66

  Hans Pauli cu câteva luni în urmă. Hans Pauli! Încep să trosnesc din degete. Hans Pauli Pettersen mă va ajuta! Şi caut să-mi aduc aminte unde stă. Cum de-am putut să-1 uit pe Hans Pauli? Desigur că se va simţi foarte ofensat că nu m-am adresat lui chiar de la început, îmi iau în grabă pălăria, adun manuscrisul şi cobor repede scările.

  — Ascultă, Jens Olai, strig trecând pe lângă grajd, sunt sigur că te voi putea ajuta după-amiază!

  În dreptul primăriei, văd că este trecut de unsprezece şi iau hotărârea să mă duc îndată la redacţie, în faţa uşii biroului, m-am oprit ca să verific dacă hârtiile sunt aşezate pagină după pagină; le-am netezit cu grijă, le-am pus din nou în buzunar şi am ciocănit la uşă. Inima îmi bătea puternic când am intrat.

  Cel care tăia articole din ziare era, ca de obicei, la locul său. Întreb timid de redactor. Nici un răspuns. Omul sade la masă cu nişte foarfeci lungi şi taie ştiri scurte din ziarele din provincie.

  Repet întrebarea şi mă apropii puţin.

  — Redactorul-şef nu a venit încă – spune, în sfârşit, cel cu foarfecele, fără să-şi ridice privirile.

  — Şi când vine?

  — N-aş