— Până la ce oră este deschis biroul?

  Nu am mai primit nici un răspuns la această întrebare şi a trebuit să plec. In tot timpul convorbirii, cel cu foarfecele nu m-a învrednicit nici măcar cu o privire; mă recunoscuse după voce. Atât de prost sunt văzut aici – mi-am zis – încât lumea nici măcar nu-mi răspunde. Oare aşa a poruncit redacto-rul-şef? De altfel, de când foiletonul meu de zece coroane fusese acceptat, îl năpădisem cu articole, bătusem la uşa lui aproape în fiecare zi cu lucruri care nu puteau fi publicate în ziar, dar pe care el fusese obligat să le citească şi apoi să mi le înapoieze. Poate că voia să se termine odată cu asta, să ia măsuri de precauţie. Am plecat spre cartierul Homansbyen.

  Hans Pauli Pettersen era student şi locuia în mansarda unei clădiri cu patru etaje; părinţii săi erau ţărani; aşadar, era un om sărac. Dar când avea o coroană nu ţinea cu dinţii de ea.

  Eram atât de sigur că o voi primi, ca şi cum aş fi avut-o de pe acum în mână. Pe drum, m-am bucurat tot timpul de coroana asta şi eram sigur că o voi primi. Când am ajuns la uşa care da în stradă am găsit-o încuiată şi am fost nevoit să sun.

  — Doresc să vorbesc cu studentul Pettersen, am spus eu, dând să intru; ştiu care e camera lui.

  — Studentul Pettersen? Repetă fata în casă. S-a mutat. Nu ştia unde, dar Pettersen rugase ca scrisorile să-i fie trimise la un oarecare Hermansen, pe Toldbodgaten. Apoi mi-a spus numărul.

  Plec plin de încredere spre Toldbodgaten, ca să întreb de adresa lui Hans Pauli. Aceasta era ultima mea resursă şi trebuia să mă folosesc de ea. Pe drum trec prin faţa unei case noi, unde câţiva tâmplari dădeau nişte scânduri la rindea. Iau două foi de talaş din grămadă, una o bag în gură, iar cealaltă o ascund în buzunar pentru mai târziu. Apoi mi-am continuat drumul. Gemeam de foame, în vitrina unei brutării zărisem o pâine neobişnuit de mare, de zece 0re, cea mai mare bucată de pâine ce se putea cumpăra la acest preţ.

  — Aş dori să aflu adresa studentului Pettersen.

  — Strada Bernt Anker, numărul 10 – la mansardă. Mergeţi acolo? Poate sunteţi atât de amabil să luaţi şi câteva scrisori care i-au sosit?

  O iau din nou înapoi spre oraş, pe acelaşi drum pe care venisem, trec iarăşi prin faţa tâmplarilor, care şedeau acum cu gamelele de tinichea pe genunchi şi se ospătau din mâncarea bună şi caldă de la restaurantul popular. Trec iarăşi prin faţa brutăriei, unde pâinea era încă la locul ei, şi în sfârşit ajung sleit de puteri în strada Bernt Anker. Uşa este deschisă şi urc cu greu treptele numeroase până la mansardă. Scot scrisorile din buzunar ca să-i creez bună dispoziţie lui Hans Pauli chiar în momentul în care intru. Sigur că nu va refuza să-mi de o mână de ajutor când îi voi explica în ce situaţie mă găsesc, sigur că nu, Hans Pauli are o inimă atât de darnică, n-am susţinut eu totdeauna asta?

  Pe uşă îi văd cartea de vizită: „H. P. Pettersen stud. Teol. – plecat acasă”. 68

  Mă aşez pe trepte, frânt de oboseală, doborât de desperare. Repet de câteva ori în mod mecanic: Plecat acasă! Plecat acasă!

  Apoi nu mai spun absolut nimic. Nu aveam nici o lacrimă în ochi, nu mă gândeam la nimic, nu simţeam nimic. Şedeam şi mă holbam la scrisori, fără să mai fac nimic. Au trecut aşa vreo zece minute, poate douăzeci sau chiar mai multe, iar eu şedeam tot în acelaşi loc şi nu mişcăm nici măcar un deget. Mă copleşise o toropeală grea de parcă aş fi aţipit. Aud pe cineva venind pe scări; mă ridic şi spun:

  — Îl căutam pe studentul Pettersen – am două scrisori pentru el.

  — Aplecat acasă, răspunse femeia. Scrisorile pot să le iau eu, dacă doriţi.

  — Mulţumesc, spun eu, o să i le aduc când se întoarce. S-ar putea să conţină lucruri importante. La revedere.

  Când am ajuns jos, m-am oprit în mijlocul străzii şi strângând pumnii, am spus cu voce tare: Să-fi spun ceva, dragă Dumnezeule: eşti un încurcă-lume. Şi, scrâşnind din dinţi, privesc furios spre cer şi zic iarăşi: Să mă ia naiba dacă nu eşti un încurcă-lume!

  Mai fac câţiva paşi, apoi mă opresc din nou. Deodată îmi schimb poziţia, îmi împreun mâinile, înclin capul şi întreb cu o voce suavă, evlavioasă: Dar i-ai adresat vreo rugăciune, băiete?

  Intonaţia nu era cea potrivită.

  — Cu I mare, zic eu, cu un I mare cât o catedrală! Apoi întreb iarăşi: I-ai cerut ajutorul, băiete? Şi las capul în jos răspunzând cu o voce întristată: Nu.

  Dar nici de data asta tonul nu era cel potrivit.

  — Nici nu ştii măcar să faci pe făţarnicul, nerodule! Să spui: Da, am cerut ajutor de la Domnul şi Tatăl meu. Iar cuvintele tale trebuie să fie rostite cu atâta smerenie cum n-ai mai auzit niciodată. Aşa, spune din nou! Da, acum a fost mai bine. Dar trebuie să oftezi, să oftezi ca un cal bolnav de suspine. Aşa!

  Şi mergând mai departe, mă dăscălesc singur cum ar trebui să spun, bat nerăbdător din picior când nu reuşesc, ocărându-mă că sunt un prost: în timp ce trecătorii îşi întorc capetele şi mă privesc cu mirare.

  Mestec neîncetat bucata aceea de talaş şi mă strecor pe străzi cât pot de repede. Nici nu-mi dau seama cum am şi ajuns în Jaernbanetorvet. Ceasul din tumul bisericii Vor Frelsers arăta ora unu şi jumătate. M-am oprit o clipă să mă gândesc. Stropi de transpiraţie îmi ieşiră pe faţă prelingându-mi-se în ochi. Fă o plimbare pe chei! Mi-am zis. Bine, dacă ai timp. M-am înclinat în faţa mea şi am