În port se aflau multe vase, marea se legăna în bătaia soarelui. Peste tot multă forfotă, hamali cu lăzi pe umeri, se auzeau sunete de sirene, cântece vesele ale marinarilor, în apropierea mea, o femeie vindea prăjituri la o tarabă, aplecându-şi nasul cafeniu asupra mărfurilor, în faţa ei, o măsuţă încărcată cu dulciuri, care răspândeşte pe tot cheiul un miros de mâncare; îmi întorc faţa cu dezgust: ptiu! Deschideţi ferestrele! Mă adresez unui domn care şedea lângă mine şi-i prezint cu multă insistenţă această situaţie intolerabilă cu vânzătoarea de prăjituri aşa şi pe dincolo. Nu-i aşa? Da, dar trebuie totuşi să admită că. Până la urmă, bietul om a intrat la bănuială şi fără să mai aştepte să-mi termin tirada, s-a ridicat şi a plecat. M-am ridicat şi eu şi 1-am urmat, ferm hotărât să-i dovedesc că se înşeală.

  — Şi din punct de vedere igienic, am spus eu, şi 1-am bătut pe umăr.

  — Scuzaţi, sunt străin aici şi nu cunosc deloc regulamentele sanitare, a spus el privindu-mă cu spaimă.

  — Atunci lucrurile se schimbă, dacă sunteţi străin. Nu aş putea să vă fiu de folos? Să vă arăt oraşul? Căci mi-ar face plăcere şi nu v-ar costa nimic.

  Dar omul voia cu orice preţ să scape de mine şi trecu grăbit pe trotuarul de vizavi.

  M-am întors la banca mea şi m-am aşezat iar. Eram foarte agitat şi flaşneta care începuse să cânte ceva mai încolo îmi făcea şi mai rău. O muzică stridentă, metalică, un pasaj din Weber, pe care o fetiţă îl acompania cu o melodie tristă. Tonurile ca de flaut şi pline de suferinţă ale flaşnetei se revarsă asu-70 pra întregii mele fiinţe, nervii încep să-mi vibreze ca şi când s-ar fi transformat în ecoul acelor tonuri – şi după câteva momente mă las pe speteaza băncii, gem şi încep să fredonez şi eu melodia. Ce nu sunt în stare să inventeze senzaţiile unui om care moare de foame! Mă simt absorbit de aceste tonuri, dizolvat, devenit muzică, mă revărs şi simt atât de desluşit cum în această revărsare plutesc în înălţimi, deasupra câmpiilor, dansând deasupra unor zone luminoase.

  — Un 0re! Spuse fetiţa întinzându-mi farfurioara de tinichea. Numai un 0re!

  — Da, răspund eu în mod mecanic, mă ridic în grabă şi caut prin buzunare. Dar fetiţa crede că nu vreau decât să-mi bat joc de ea şi pleacă de îndată fără să mai spună vreun cuvânt. Această resemnare mută m-a copleşit; aş fi preferat să mă ocărască; durerea mă copleşeşte şi o chem înapoi. Nu am nici un 0re, îi spun, dar îmi voi aduce aminte de tine mai târziu, poate mâine. Cum te numeşti? Da, ai un nume frumos. Nu-1 voi uita. Aşadar, pe mâine.

  Dar, deşi nu a spus nici un cuvânt, mi-am dat seama că nu mă crede, şi am plâns de disperare că această fetiţă de pe stradă nu voia să mă creadă. Am strigat-o înapoi încă o dată; mi-am scos în grabă haina, vrând să-i dau vesta. Te voi despăgubi, i-am spus, aşteaptă un moment.

  Dar nu aveam vestă.

  Cum puteam să mai caut vesta? Trecuseră săptămâni de când nu o mai aveam. Dar ce mă apucase? Uluită, fetiţa nu a mai aşteptat, ci a plecat în grabă. Şi am fost nevoit s-o las să plece, în jurul meu se adunase lume care râdea, un agent de poliţie îşi făcu loc prin mulţime până în dreptul meu, vrând să ştie ce s-a întâmplat.

  — Nimic, nimic, spun. Voiam numai să-i dau fetiţei de colo vesta. Pentru tatăl ei. De aceea, nu e cazul să râdeţi. Aş putea foarte simplu să merg acasă şi să îmbrac alta.

  — Fără scandal pe stradă, spune poliţistul. Aşa, acum ia-o din loc. Şi îmi dă un ghiont să plec. Sunt hârtiile dumitale? Strigă el după mine.

  — Da, ei, comedie! Articolul meu de ziar, multe documente importante! Cum am putut fi atât de imprudent?

  Iau manuscrisul, mă încredinţez că nu lipseşte nici o foaie şi plec spre redacţie fără să mă mai opresc sau să mă uit în jur. Ceasul din turnul bisericii Vor Frelser arăta acum patru.

  Redacţia era închisă. Mă strecor din nou, fără zgomot, în jos pe trepte, speriat ca un hoţ, şi mă opresc nedumerit în faţa porţii. Ce să fac acum? Mă reazem de zid, privesc caldarâmul şi mă gândesc. Jos sclipeşte un bold; mă aplec şi îl ridic. Oare ce-ar fi dacă mi-aş tăia nasturii de la haină; cât aş primi pe ei? Dar poate că nu mi-ar folosi la nimic. Nasturii sunt totuşi numai nasturi; dar, luându-i şi examinându-i pe toate părţile, am descoperit că sunt noi. Oricum, o idee fericită; puteam să-i tai cu jumătatea mea de briceag şi să-i depun la casa de amanet. Speranţa de a putea vinde aceşti cinci nasturi mi-a dat pe loc curaj şi mi-am zis: Uite că toate se aranjează! M-a cuprins o mare bucurie şi am început de îndată să tai nasturii unul după altul.

  În timpul acesta, în forul meu interior avea loc următorul dialog mut:

  — Vezi, ai ajuns cam sărac, un necaz trecător. Cu hainele puţin roase, zici? Dar nu trebuie să te ia gura pe dinainte. Aş vrea să-1 văd pe acela care îşi cruţă nasturii mai mult decât mine. Umblu mereu cu haina descheiată; aşa m-am obişnuit. Este o deprindere a mea. Nu, nu.

  Dacă nu vrei, e în ordine. Dar vreau cel puţin zece 0re pentru ei. O, Doamne, dar cine ţi-a spus că trebuie să faci asta? Ţine-ţi gura şi lasă-mă-n pace. Ei da, poţi să chemi şi poliţia. O să aştept aici în timp ce te duci după poliţist. Şi, fii liniştit, n-o să fur nimic de la dumneata. Atunci, la revedere! La revedere! Mă numesc Tangen, am întârziat puţin în oraş.

  Cineva coboară pe scară. Revin îndată la realitate, îl recunosc pe Forfecilă şi bag