în grabă nasturii în buzunar. El dă să treacă fără să-mi răspundă măcar la salut, atât este de preocupat să-şi privească unghiile, îl opresc şi-1 întreb unde este redactorul-şef.

  — Nueaici, dom'le! 72

  — Minţi! Spun eu.

  Apoi, cu o îndrăzneală ce m-a surprins şi pe mine, am continuat. Trebuie să vorbesc cu el. E o chestiune urgentă. Am să-i comunic ceva de la Preşedinţia Consiliului.

  — Nu poţi, în cazul ăsta, să-mi spui şi mie?

  — Dumitale? Am răspuns eu şi 1-am măsurat pe forfecar din creştet până în tălpi.

  Asta a avut efect. M-a însoţit îndată până sus şi mi-a deschis uşa. Inima mi se făcuse cât un purice. Am strâns dinţii ca să-mi fac curaj, am bătut la uşă şi am intrat în biroul redac-torului-şef.

  — Bună ziua! Dumneata eşti? Spuse el prietenos. Ia loc. Aş fi fost mai bucuros dacă în momentul acela mi-ar fi arătat uşa, simţeam că mă podideşte plânsul, şi am spus:

  — Vă rog să mă scuzaţi.

  — Ia loc, repetă el.

  M-am aşezat şi i-am spus că vin iarăşi cu un articol şi aş ţine foarte mult să apară în ziarul său. II scrisesem cu atâta zel, mă costase atâta efort.

  — O să-1 citesc, spuse el, şi-1 luă în mână. Fără îndoială că tot ce scrii te costă efort, dar dumneata eşti mult prea violent. De-ai putea să fii ceva mai potolit! De fiecare dată constat prea multă febrilitate, în orice caz, o să-1 citesc. Apoi se aplecă din nou asupra hârtiilor sale.

  Şedeam şi mă gândeam: oare să mă încumet să-i cer o coroană? Să-i explic de ce există întotdeauna atâta febrilitate? Mi-ar veni de bună seamă în ajutor, doar nu era prima dată.

  M-am ridicat. Hm! Ultima oară când am fost la el, redac-torul-şef s-a plâns că nu avea bani, totuşi 1-a trimis pe încasatorul de abonamente să adune o mică sumă pentru mine. S-ar putea să se întâmple la fel şi acum. Nu, n-o să-i cer nimic, în plus, nu vedeam că are de lucru?

  — Doreşti să-mi mai spui ceva? A întrebat el.

  — Nu, am spus, cu un ton hotărât. Când pot să mai trec?

  — Oricând mai ai drum pe aici, a răspuns. Peste vreo câteva zile.

  Nu am reuşit să-mi exprim dorinţa ce-mi stătea pe limbă. Bunăvoinţa acestui om mi se părea nemărginită şi trebuia să-i arăt că o preţuiesc. Mai bine mor de foame decât să fac altfel. Şi am plecat.

  Nici chiar după ce am ajuns în stradă şi am simţit cum foamea îmi dă ghes din nou, nu mi-a părut rău că părăsisem biroul fără să cer coroana aceea. Am scos cealaltă bucată de talaş din buzunar şi am băgat-o în gură. Asta m-a ajutat iar. Oare de ce nu am făcut şi până acum aşa? Să-ţi fie ruşine! Am spus cu voce tare: cum te-ai putut gândi să-i ceri o coroană omului aceluia şi să-1 pui din nou în încurcătură? Apoi m-am făcut cu ou şi cu oţet pe mine însumi pentru această impertinenţă. Zău că este lucrul cel mai mârşav de care am auzit vreodată! Am spus eu. Să dai buzna peste un om şi aproape să-i scoţi ochii numai pentru că tu ai nevoie de o coroană, mizerabile! Pleacă! Mai repede! Mai repede! Nemernicule! O să te învăţ eu minte!

  Am început să alerg spre a mă pedepsi, am străbătut în goană o stradă după cealaltă, aţâţându-mă fără încetare la fugă cu expresii tăioase, ţipând fără cuvinte, dar furibund, la mine însumi, ori de câte ori voiam să mă opresc, în felul acesta am ajuns până în Pilestraedet. Când, în sfârşit, m-am oprit aproape plângând de ciudă că nu mai puteam fugi şi tremurând din tot corpul, m-am aşezat pe treapta unei scări. N-ai voie să te opreşti, am spus. Şi spre a mă tortura din plin, m-am ridicat din nou şi mi-am impus să stau în picioare, râzând în acelaşi timp de mine şi savurând din plin propria mea extenuare, în sfârşit, după mai multe minute, mi-am îngăduit, dând aprobator din cap, să mă aşez. Dar şi atunci am ales locul cel mai incomod de pe treaptă.

  Doamne, cât de bine e să te odihneşti. Mi-am şters sudoarea de pe frunte şi am respirat adânc aerul curat. Cât de repede mai fugisem! Dar nu mi-a părut rău, o meritasem. Oare de ce naiba am vrut să cer coroana aceea? Iată care erau urmările. Şi am început să-mi vorbesc blajin, să mă dojenesc, aşa cum ar fi făcut o mamă. Am devenit din ce în ce mai miş-74 cat şi, obosit şi sleit de puteri, am început să plâng. Un plâns tăcut şi lăuntric, un hohot interior, fără o lacrimă.

  Am rămas acolo vreun sfert de oră sau poate chiar mai mult. Oamenii treceau pe lângă mine, dar nimeni nu m-a deranjat cu ceva. Prin apropiere se jucau nişte copii şi într-un copac de pe cealaltă parte a străzii cânta o păsărică.

  Un poliţist se apropie şi spuse:

  — Dumneata de ce şezi aici?

  — De ce şed aici? Am întrebat. De plăcere.

  — Te observ de o jumătate de oră, a spus el. Ai şezut aici o jumătate de oră.

  — Cam aşa, am răspuns eu. Mai ai să-mi spui ceva? M-am ridicat furios şi am plecat.

  Ajuns în piaţă, m-am oprit şi m-am uitat de-a lungul străzii. De plăcere! A fost ăsta un răspuns? De oboseală, ar fi trebuit să spui, şi ar fi trebuit să vorbeşti cu o voce plângăreaţă – eşti un dobitoc, nu înveţi deloc să te prefaci!

  — De istovit ce eşti! Şi ar fi trebuit să gâfâi ca un cal!

  Când am ajuns în faţa pompierilor m-am oprit iarăşi, căci îmi venise o altă idee. Am început să trosnesc din degete, să râd tare, încât trecătorii mă priveau uimiţi, şi să