Se făcuse ora cinci. După îndelungata criză de agitaţie nervoasă, am căzut din nou într-o stare de sfârşeală şi urechile au început să-mi ţiuie. Mă holbam aţintind ochii spre farmacia „La Elefant”. Foamea mă chinuia nespus şi sufeream cumplit, în timp ce stăteam acolo şi mă uitam în gol, ochiul meu desluşeşte încetul cu încetul o siluetă; aceasta prinde contururi tot mai puternice şi în cele din urmă o văd clar şi o recunosc chiar: este vânzătoarea de dulciuri din faţa farmaciei „La Elefant”.

  Tresar, mă aşez mai comod pe bancă şi încep să meditez. Da, adevărat, e aceeaşi femeie, la aceeaşi tarabă, în acelaşi loc! Fluier uşor de câteva ori, trosnesc din degete, mă ridic de pe bancă şi pornesc spre farmacie. Numai să nu fac prostii acum! La naiba! Prea puţin îmi mai păsa dacă era vorba de bani dobândiţi pe căi necinstite sau de banii băcanului; bani buni norvegieni să fie, bătuţi din argint de Kongsberg! Nu voiam să fiu ridicol, se putea muri foarte uşor dintr-un exces de orgoliu.

  Înaintez până la colţ, mă îndrept spre vânzătoarea de dulciuri şi mă postez în faţa ei. Îi zâmbesc, o salut înclinând uşor din cap şi îmi ticluiesc în aşa fel cuvintele, de parcă ar fi fost de la sine înţeles că voi mai trece pe la ea.

  — Bună ziua, spun. Poate nu mă mai recunoşti.

  — Nu, spune ea fără grabă, privindu-mă.

  Continui să zâmbesc ca şi când faptul că nu mă recunoaşte ar fi doar o glumă reuşită şi zic:

  — Nu-ţi aminteşti că odată ţi-am dat un pumn de coroane? După câte ştiu, nu am spus nimic atunci, fireşte că nu am spus nimic; n-am obiceiul să fac aşa ceva. Când ai de-a face cu oameni cinstiţi, nu mai e nevoie să te tocmeşti şi, ca să zic aşa, să închei în contract pentru orice fleac. Hehe! Dar banii aceia eu ţi-am dat.

  — Aşaa, dumneavoastră aţi fost? Da, acum vă recunosc, dacă mă gândesc mai bine.

  Nu voiam ca ea să înceapă să-mi mulţumească pentru bani şi de aceea îi spun repede, în timp ce ochii mei începuseră să caute pe tarabă de-ale mâncării:

  — Da, acum am venit să-mi iau prăjiturile. Vânzătoarea nu înţelege ce vreau să spun.

  — Prăjiturile, repet, am venit după ele. Cel puţin o parte, o primă rată. Nu am nevoie de toate acum.

  — Aţi venit după ele? Întreabă femeia.

  — Sigur că da! Răspund eu şi râd cu hohote, parcă ar fi fost normal să priceapă din prima clipă în care m-a zărit că venisem după prăjituri.

  Apoi fără altă introducere, înşfac un cozonăcel de pe tarabă şi muşc din el.

  Văzând aceasta, femeia se ridică de pe scaun şi face un gest involuntar ca să-şi apere marfa, dându-mi să înţeleg că nu se aşteptase să mă întorc şi să iau cu forţa din prăjituri.

  Nu se aşteptase? Spun eu. Dar asta era culmea! A mai pomenit ea vreodată ca cineva să-i dea pur şi simplu în păstrare o grămadă de bani şi să nu-i mai ceară înapoi? Păi atunci? Credea cumva că erau bani foraţi, fiindcă îi aruncasem în felul acela? Prin urmare, nu-şi închipuia asta! Drăguţ din partea ei, dacă puteam să spun aşa, că mă credea totuşi un om cinstit. Haha! Dar să ştii că era bună!

  Dar atunci de ce îi dădusem banii? A întrebat.

  Femeia se mâniase şi acum ţipa tare.

  I-am spus atunci de ce îi dădusem banii; i-am explicat cu o voce potolită şi accentuând fiecare cuvânt: obişnuiam să procedez aşa, fiindcă aveam atât de multă încredere în oameni. De aceea, ori de câte ori cineva îmi oferea un contract, o chitanţă, eu dădeam din cap şi spuneam: Nu, mulţumesc. Zău, Dumnezeu îmi este martor că aşa făceam.

  Dar femeia tot nu înţelegea.

  Atunci am recurs la alte mijloace, i-am vorbit tăios, punându-i în vedere să renunţe la tertipuri. Nu i se mai întâmplase niciodată ca cineva să-i plătească dinainte? Am între-bat-o. Mă gândeam, fireşte la oameni care puteau să-şi permită asta, de pildă, domnii de la consulate. Niciodată? În orice caz, 170 nu trebuia ca tocmai eu să trag ponoasele, pentru simplul fapt că ea nu cunoştea astfel de procedee, cât se poate de obişnuite în străinătate. Poate nu trecuse niciodată hotarele ţării? Nu? Păi atunci e limpede! Atunci nu e cazul să-şi dea părerea în treaba asta. Şi am luat câteva prăjituri de pe tarabă.

  Ea scoase un mormăit furios, refuză cu încăpăţânare să cedeze ceva de pe tarabă, îmi smulse chiar o prăjitură din mână şi o puse înapoi la locul său. M-am înfuriat de-a binelea, am izbit cu pumnul în masă şi am ameninţat-o cu poliţia. O sa fiu indulgent cu ea, am spus, căci dacă aş vrea să iau tot ceea ce mi se cuvenea, aş ruina-o. Doar îi încredinţasem o sumă foarte mare de bani. Dar nu voiam să iau atât ele mult; de fapt, nici nu doream să-mi restituie decât jumătate din cât îi dădusem. Pe deasupra, nici nu aveam de gând să mai trec pe acolo. Să mă ferească Dumnezeu să mai am de a face cu oameni ca ea.

  În cele din urmă, ea puse deoparte câteva prăjituri, vreo patru sau cinci bucăţi, le evalua la preţul cel mai mare cu putinţă, apoi mă rugă să le primesc şi să-mi văd de drum. Eu însă continuam s-o iau la rost, pretinzând că mă înşelase cu cel puţin o coroană şi că, pe deasupra, mă speculase până la sânge cu preţurile astea nemaipomenite. Ştii dumneata că astfel de pungăşii sunt pedepsite de lege? Am spus. Nu-ţi dai seama, pentru Dumnezeu, că ai putea să intri la ocnă pentru tot restul vieţii, zgripţuroaică bătrână ce eşti? Ea îmi oferi încă o prăjitură şi apoi mă rugă aproape scrâşnind din dinţi să-mi caut de drum.