fusesem tot eu acela care, doar cu o zi înainte, hotă-râsem să trec mândru pe lângă ea atunci când o voi întâlni şi s-o tratez cu cea mai mare indiferenţă? În schimb, nu am reuşit decât să-i trezesc mila, determinând-o să-mi aducă această dovadă a carităţii ei. Nu, nu, nu, degradarea mea nu mai cunoştea limite. Nici măcar faţă de ea nu reuşisem să-mi menţin o poziţie onorabilă; mă prăbuşeam, mă prăbuşeam ori încotro mă îndreptam, mă cufundam tot mai adânc, mă înecam de ruşine – niciodată nu voi izbuti să mai ies la suprafaţă, niciodată! Asta era culmea! Să accepţi o pomană de zece coroane fără să le poţi arunca iarăşi la picioarele donatorului necunoscut, să aduni bani cu amândouă mâinile, peste tot unde ţi se oferă şi să-i păstrezi, să-i foloseşti pentru a-ţi plăti culcuşul, în ciuda dezgustului pe care îl simţi faţă de ei.

  Oare nu exista nici o posibilitate să reintru în posesia acestor zece coroane? Să mă întorc la proprietăreasă şi s-o rog să-mi dea hârtia de zece coroane înapoi nu mi se părea a fi calea cea mai nimerită. Fără îndoială că voi găsi altă cale, dacă mă gândeam serios, dacă depuneam un efort susţinut şi meditam adânc. Zău că în cazul acesta nu era suficient să mă gândesc ca de obicei; trebuia să-mi pun în mişcare toate facultăţile mintale ca să descopăr o cale de a ajunge 166 din nou în posesia celor zece coroane. Şi am început să mă gândesc din răsputeri.

  Era în jurul orei patru; peste vreo două ore m-aş fi putut duce la directorul teatrului, dacă reuşeam să termin drama până atunci. Scot imediat manuscrisul, cu gândul să scriu cu orice preţ ultimele trei sau patru scene. Mă concentrez, transpir, recitesc totul de la început, dar zadarnic. Fără prostii, îmi spun, nu-i acum momentul să mă încăpăţânez! Şi scriu mai departe, aşa cum îmi vine inspiraţia, numai ca să termin o dată şi să pot pleca. Voiam să mă conving că trăiesc din nou unul dintre momentele mele mari, mă minţeam din plin, mă amăgeam cu bună-ştiinţă şi scriam cu aşa iuţeală de parcă nu ar fi trebuit să-mi caut cuvintele. Mergea foarte bine! Am dat de capătul firului! Murmuram întruna. Dă-i numai înainte!

  Dar ultimele replici încep să-mi dea de gândit. Intr-ade-văr, ele contrastau mult prea puternic cu scenele de la începutul dramei; în plus, cuvintele călugărului nu aveau nimic a face cu Evul Mediu. Sfărâm creionul între dinţi, mă ridic dintr-o săritură, rup manuscrisul în bucăţi, îmi arunc pălăria pe caldarâm şi o calc în picioare; doamnelor şi domnilor, sunt un om pierdut, înfrânt! Şi cât timp stau acolo călcându-mi pălăria în picioare, repet mereu aceste cuvinte.

  Un poliţist se opreşte la câţiva paşi de mine şi mă urmăreşte cu privirile; stă chiar în mijlocul străzii şi se uită la mine. Îmi întorc capul spre el şi privirile noastre se înfruntă. Ridic pălăria, o pun din nou pe cap şi pornesc ţintă spre el.

  — Ştiţi cât e ora? Întreb.

  Poliţistul aşteaptă un moment înainte de a-şi scoate ceasul din buzunar, dar nu mă slăbeşte în tot acest timp din ochi.

  — Aproape patru.

  — Exact! Fac eu; da, adevărat, e ora patru. Văd că vă cunoaşteţi meseria şi nu vă voi uita.

  Cu aceasta am plecat. Omul a rămas înlemnit de mirare; cu gura căscată, continua să ţină ceasul în mână. Când am ajuns în faţa hotelului Royal, m-am întors şi m-am uitat înapoi; era încă în aceeaşi poziţie şi mă urmărea cu privirile.

  Hehe! Aşa trebuie să te porţi cu animalele astea! Cu cea mai desăvârşită insolenţă! Asta le impune animalelor, le inspiră teamă. Eram foarte mulţumit de mine însumi şi am început să fredonez un crâmpei de melodie. Tremurând de agitaţie, fără să mai simt nici o durere, fără chiar să mai încerc o cât de mică indispoziţie, mergeam uşor ca un fulg. Am traversat piaţa, am cotit spre hala de carne şi m-am aşezat pe o bancă în faţa bisericii Vor Frelsers.

  La urma urmei, poate că nu mai avea importanţă dacă înapoiam sau nu hârtia de zece coroane! Din moment ce o primisem, era a mea şi de bună seamă că acolo, de unde îmi fusese trimisă, nu domnea mizeria. Trebuia s-o primesc, întrucât îmi fusese trimisă mie personal; nu avea nici un rost să i-o las comisionarului.

  Am încercat să urmăresc cu privirile circulaţia din jurul meu şi să-mi concentrez atenţia asupra unor lucruri lipsite de importanţă; dar nu am reuşit: cele zece coroane continuau să mă preocupe fără încetare, în cele din urmă, am strâns din pumni şi m-a apucat furia. S-ar simţi jignită, mi-am zis dacă i-aş trimite banii înapoi; atunci de ce s-o fac? Oare de ce nu încetam să mă socotesc mai presus de a putea primi ceva, să dau mereu din cap cu aroganţă şi să spun: nu, mulţumesc! Acum vedeam la ce duc toate acestea; iată-mă din nou în stradă! Chiar în momentul în care aş fi avut prilejul cel mai fericit să-mi păstrez culcuşul bun şi cald! Dintr-o dată, orgoliul punea stăpânire pe mine, răbufneam la primul cuvânt, aruncam zece coroane pe apa sâmbetei şi plecam.

  La urma urmei, ducă-se dracului toată povestea asta! Nu cerusem de la nimeni acea hârtie de zece coroane; n-am ţi-nut-o decât un moment în mână şi am dat-o imediat mai departe, ca plată, unor oameni cu totul necunoscuţi, pe care nu voiam să-i mai văd niciodată. Iată ce fel de om eram: plăteam până la ultimul 0re la adică. Şi după cum o cunoşteam pe Ylajali, nici ea nu regreta că-mi trimisese banii; atunci de ce mă mai frământam atâta? În fond, mai puţin decât să-mi trimită din când în când zece coroane, nici nu putea să facă. Biata fată se îndrăgostise de mine, he, poate se îndrăgostise 168 chiar de-a binelea. La gândul acesta, m-am umflat în pene; nu încăpea îndoială că era îndrăgostită