M-am ridicat.

  — Am vrut doar să vă spun la revedere, am murmurat eu, şi de aceea a trebuit să vă aştept. N-am mişcat nici un lucru de la locul lui, am stat aici pe scaun.

  — O, nu face nimic, spuse marinarul. Ce importanţă are? Lasă omul în pace!

  În timp ce coboram treptele, m-a apucat deodată furia împotriva femeii însărcinate care mă urmărea pas cu pas, ca să dispar cât mai repede cu putinţă; o clipă, mi-a dat în gând să-i azvârl în faţă cele mai teribile insulte. Dar m-am reţinut la timp şi am tăcut, din recunoştinţă faţă de străinul care se afla în urma ei şi care ar fi putut să mă audă. Proprietăreasa continua să mă urmărească şi să mă împroaşte cu ocări, în timp ce furia mea creştea cu fiecare pas ce-1 făceam.

  Am ajuns amândoi în curte. Eu mergeam foarte încet, cântărind încă în sinea mea dacă e cazul să mă iau la harţă cu proprietăreasa. În momentul acesta, furia aproape că mă scosese din minţi şi mă gândeam la vărsare de sânge, la o lovitură care ar putea s-o doboare dintr-o dată, la un picior în pântece! În momentul acela intră pe poartă şi trece prin faţa mea un comisionar, salută, dar nu-i răspund. Se adresează respectabilei doamne din spatele meu, întrebând de mine. Dar nu mă întorc.

  La câţiva paşi de poartă, comisionarul mă ajunge din urmă, mă salută din nou şi mă opreşte, îmi înmânează o scrisoare. Desfac plicul cu o mişcare bruscă, dar fără tragere de inimă. Din plic cade o hârtie de zece coroane. Dar nici o scrisoare, nici un cuvânt.

  — Ce năzbâtie o mai fi şi asta? De la cine e scrisoarea?

  — Nu ştiu, răspunde el. Mi-a dat-o o doamnă. M-am oprit. Comisionarul a plecat. Am vârât din nou hârtia de zece coroane în plic, am mototolit furios totul, m-am întors, am făcut câţiva paşi spre proprietăreasa, care continua să mă pândească din poartă şi i-am aruncat hârtia în obraz. Nu am scos nici un cuvânt, nu am rostit nici măcar o silabă, am observat însă, înainte de a pleca, că examina hârtia mototolită.

  Ei da, aşa atitudine mai zic şi eu! Să nu spui nimic, să nu-i adresezi canaliei nici un cuvânt – apoi, calm de tot, să mototoleşti o bancnotă de valoare şi să le-o arunci drept în obraz celor ce te persecută. Iată o atitudine care poate într-adevăr să fie numită demnă! Aşa trebuie tratate animalele astea!

  Când am ajuns în colţul străzii Tomtegaten şi apoi în Jaembanetorvet, strada a început deodată să se învârtă cu 164 mine, am simţit că îmi vâjâie urechile şi în cele din urmă am căzut lângă un zid. Pur şi simplu nu puteam merge mai departe, nu reuşeam nici măcar să mă ridic; am rămas multă vreme aşa, rezemat de zid, simţind că încep să-mi pierd cunoştinţa. Furia mea nebună s-a înteţit în timpul acestei crize de slăbiciune – iar la un moment dat am ridicat un picior şi am bătut cu el în caldarâm. Am recurs la o serie de alte mijloace ca să-mi recâştig forţele, am scrâşnit din dinţi, am încruntat din sprâncene, mi-am rostogolit ochii cu desperare şi până la urmă toate acestea au început să-şi facă efectul, într-un moment de luciditate, mi-am dat seama că mă aflam în pragul nebuniei. M-am proptit cu putere de zid şi m-am ridicat.

  Strada continua încă să se învârtă cu mine. Am început să sughiţ de furie şi am încercat să lupt cu întreaga forţă sufletească de care dispuneam împotriva situaţiei mele mizere, să rezist eroic ca să nu cad; nu doream să mă prăbuşesc, voiam neapărat să mor în picioare, în momentul acela, prin faţa mea a trecut o căruţă. Am văzut bine că în căruţă erau carton, dar de furie, de încăpăţânare, spuneam: nu sunt carton, ci căpăţâni de varză, şi înjuram de mama focului fiindcă erau căpăţâni de varză. Auzeam bine ce spuneam, dar repetam totuşi insistent minciuna şi juram, pe deplin conştient, că este adevărat, numai pentru a avea mulţumirea de a comite un sperjur autentic. Mă îmbătăm de plăcerea de a săvârşi acest păcat măreţ; am ridicat trei degete şi am jurat cu buzele tremurânde în numele Tatălui, Fiului şi al Sfântului Duh, că sunt căpăţâni de varză.

  Timpul trecea. M-am aşezat pe o treaptă de lângă mine, mi-am şters sudoarea de pe frunte şi de pe gât, am tras aerul adânc în piept şi m-am străduit să fiu calm. Soarele se apropia de asfinţit, după-amiaza era pe sfârşite. Foamea începuse să devină insuportabilă; mă gândeam că peste câteva ore va fi din nou noapte. Trebuia să găsesc o soluţie, cât mai era încă timp. Mi-am adus din nou aminte de hanul din care fusesem alungat; nu voiam cu nici un preţ să mă mai întorc, totuşi n-aveam încotro: gândurile mele se îndreptau neîncetat într-acolo. La drept vorbind, femeia avusese dreptate să mă dea afară. Cum puteam pretinde ca ea să-mi pună la dispoziţie o locuinţă, dacă nu plăteam? În plus, îmi dăduse din când în când şi de mâncare; chiar şi în seara precedentă, când o adusesem la exasperare, îmi oferise două felii de pâine cu unt, mi le dăduse din bunătate, deoarece ştia că am nevoie de ele. Aşadar, nu aveam motive să mă plâng şi, în timp ce şedeam pe treaptă, am început în sinea mea s-o rog, s-o implor să mă ierte pentru purtarea mea. Regretam amarnic mai ales faptul că la urmă mă arătasem ingrat faţă de ea şi îi aruncasem hârtia în obraz.

  Zece coroane! Am fluierat uşor. Oare de la cine venea scrisoarea pe care o adusese comisionarul? De-abia acum m-am gândit mai bine la aceasta şi am intuit îndată cum stau lucrurile. M-au trecut năduşelile de durere şi de ruşine, am şoptit de câteva ori cu voce răguşită: Ylajali! Şi am dat din cap. Oare nu