Am intrat, dar m-am oprit îndată fără să fac zgomot. Chiar în faţa mea, la numai doi paşi, stătea proprietarul în persoană, fără pălărie, fără haină, şi se uita pe gaura cheii în camera de locuit a familiei. Mi-a făcut semn cu mâna să nu fac zgomot, apoi s-a uitat din nou pe gaura cheii. Râdea.

  — Vino încoa, murmură el. M-am apropiat în vârful picioarelor.

  — Ia te uită, spuse el râzând pe înfundate şi nervos. Priveşte! Hihi! Uite-i cum stau culcaţi acolo! Îl vezi pe bătrân? Îl poţi vedea pe bătrân?

  Înăuntru, în pat – chiar sub icoana cromolitografiată a lui Cristos şi cu faţa spre mine văd două fiinţe omeneşti: proprietă-reasa şi marinarul străin; picioarele femeii se văd, albe, pe cuvertura de culoare închisă. Tot în pat, dar la celălalt perete se afla tatăl ei, bătrânul paralitic, care privea, sprijinit în mâini şi aplecat înainte, încovoiat ca de obicei, fără să se poată mişca.

  M-am întors către proprietar. Acesta făcea eforturi disperate să nu izbucnească în râs. Îşi ţinea nasul cu mâna.

  — L-ai văzut pe bătrân? Mă întrebă el în şoaptă. O, Doamne! Doamne! Zace acolo şi priveşte.

  Apoi se uită din nou pe gaura cheii.

  M-am dus lângă fereastră şi m-am aşezat. Acest spectacol îmi răvăşise cumplit şirul gândurilor şi îmi gonise inspiraţia. Dar, în fond, ce mă privea? De vreme ce soţul însuşi tolera totul, din moment ce găsea în această scenă un motiv de amuzament, nu aveam de ce să mă formalizez. Cât despre bătrân, era bătrân şi pace bună! Poate că nici nu vedea ce se petrece, poate că dormea, Dumnezeu ştie dacă nu cumva chiar murise. Prin urmare, nu era cazul să-mi fac proces de conştiinţă.

  Am scos din nou manuscrisul şi m-am străduit să alung orice impresie străină care ar fi putut să-mi abată atenţia. Mă oprisem la mijlocul unei propoziţiuni din cuvântarea judecătorului: „Aşa îmi porunceşte Dumnezeu şi legea, aşa îmi porunceşte sfatul oamenilor mei înţelepţi, tot aşa îmi porunceşte şi propria mea conştiinţă.” Am privit pe fereastră ca să mă gândesc ce-i va porunci conştiinţa. Un zgomot înăbuşit pătrunse din interiorul camerei până la mine. Ei şi, nu mă privea, nu mă privea chiar deloc. De altfel, bătrânul murise, poate murise încă azi-dimineaţă la ora patru; prin urmare, zgomotul îmi era absolut indiferent; de ce dracu să mă mai gândesc la asta? Fii odată calm!

  „. Aşa îmi porunceşte şi propria mea conştiinţă.” Dar totul se coalizase împotriva mea. Soţul nu stătea deloc liniştit la gaura cheii, îi auzeam din când în când râsul înăbuşit şi-1 vedeam că tremură. Afară, pe stradă, se petrecea de asemenea ceva ce-mi distrăgea atenţia. Un băieţaş şedea pe trotuarul de vizavi şi se juca singur, la soare, fără să se gândească la ceva rău; el înnoda doar nişte fâşii de hârtie una de alta şi nu supăra pe nimeni. Deodată sare în sus şi începe să înjure. Merge de-a-ndărătelea până în mijlocul străzii, de unde zăreşte un om, un bărbat în toată firea, cu barbă roşie, care se apleca de la fereastra de la etajul întâi şi îl scuipa în cap. Băieţaşul plângea de furie şi îl împroşca pe cel de sus cu înjurături neputincioase, în timp ce roşcovanul îi râdea în nas; aceasta a ţinut vreo cinci minute. M-am întors ca să nu-1 văd pe băiat plângând.

  „. Aşa îmi porunceşte şi propria mea conştiinţă.” îmi era cu neputinţă să mai continui, în cele din urmă, totul a început să mi se învârtă în cap; găseam că nici ceea ce scrisesem nu era bun de nimic, ba chiar că toată ideea era o absurditate, în definitiv, nici nu se putea vorbi de vreo conştiinţă în Evul Mediu. Conştiinţa fusese inventată de profesorul de dans Shakespeare, prin urmare întregul meu discurs era lipsit de sens. Oare foile acestea de manuscris nu cuprindeau nimic bun? Le-am parcurs din nou şi bănuielile mele s-au risipit pe loc; am găsit pasaje grandioase, episoade lungi de o mare originalitate. Atunci am simţit din nou dorinţa tulburătoare să mă aştern pe lucru şi să-mi duc drama la bun sfârşit. 162

  M-am ridicat şi m-am îndreptat spre uşă, fără să ţin seama de semnele furioase pe care mi le făcea proprietarul ca să nu fac zgomot. Am ieşit hotărât şi cu bună ştiinţă din antreu, am urcat treptele până la etajul întâi şi am intrat în vechea mea cameră. Marinarul nu era acolo. Prin urmare, ce mă împiedica să mă aşez o clipă pe un scaun? Nu mă voi atinge de nici un obiect, nu voi folosi nici măcar masa lui, ci mă voi aşeza doar pe un scaun lângă uşă şi voi fi foarte mulţumit. Am întins febril hârtiile pe genunchi.

  Timp de câteva minute, totul a mers admirabil. O replică după cealaltă mi se contura în minte în formă definitivă şi scriam fără întrerupere. Umplu pagină după pagină; totul merge strună, scot o uşoară exclamaţie de încântare că am o inspiraţie atât de bogată şi aproape că uit de mine. Singurul sunet pe care îl aud în momentul acesta este doar propria mea exclamaţie de încântare, îmi venise chiar o idee foarte fericită despre un clopot care trebuia să înceapă să bată la un moment dat în cursul dramei. Totul mergea admirabil.

  Deodată, aud paşi pe trepte, încep să tremur şi aproape mă pierd cu firea, stau ca pe ghimpi, cuprins de o teamă vagă şi surescitat de foame; ascult nervos, ţin creionul strâns în mână şi trag cu urechea, nu mai pot scrie nici un cuvânt. Uşa se deschide şi perechea din camera de jos intră înăuntru.

  Încă înainte de a fi avut timp să-mi cer scuze, proprietă-reasa exclamă plină de mirare:

  — Să mă ierte Dumnezeu, iar e aici!

  — Scuzaţi, fac eu şi dau să mai spun ceva, dar nu pot continua.

  Proprietăreasa deschide uşa larg şi ţipă:

  — Pe Dumnezeul meu, dacă nu pleci