— Asta-i cea din urmă noapte pe care o petreci aici, aşa să ştii!

  — Bine, bine, am răspuns.

  Poate că voi reuşi să găsesc mâine un adăpost, dacă îmi voi da într-adevăr osteneala. Până una-alta, mă bucuram că nu sunt nevoit să petrec noaptea afară.

  Am dormit până la ora cinci sau şase dimineaţa. Deşi nici nu se luminase încă de ziuă când m-am trezit, m-am sculat numaidecât; din cauza frigului, mă culcasem cu hainele pe mine, deci nu mai era nevoie să mă îmbrac. După ce am băut puţină apă, am deschis uşa fără cel mai mic zgomot şi am plecat îndată, de teamă să nu dau ochii cu proprietăreasa.

  Ici şi colo, câte un poliţist care fusese de serviciu în timpul nopţii – iată singurele fiinţe pe care le vedeam pe stradă; ceva mai târziu au apărut doi oameni, care au început să stingă, pe rând, felinarele cu gaz. Rătăceam fără ţintă; am 158 ajuns astfel în Kirkegaten şi am luat-o pe drumul ce ducea spre castel. Rebegit de frig şi încă buimac, cu spatele şi genunchii înţepeniţi de atâta mers, m-am aşezat pe o bancă şi am dormitat un timp. Trăisem trei săptămâni doar din pâinea cu unt pe care mi-o dădea proprietăreasa seara şi dimineaţa; acum trecuseră douăzeci şi patru de ore de când luasem ultimul dumicat, foamea începea să mă sâcâie din nou şi trebuia să-i găsesc cât de curând leac. Gândindu-mă la aceasta, am adormit din nou pe bancă.

  M-au trezit vocile unor oameni care vorbeau în apropierea mea; după ce m-am dezmorţit puţin, am văzut că se făcuse ziuă şi că toată lumea era în picioare. Soarele se ridicase deasupra culmilor. Cerul era palid, dar senin, şi bucuria pe care am resimţit-o văzând dimineaţa aceasta frumoasă, după câteva săptămâni de vreme mohorâtă, m-a făcut să uit de toate grijile şi să mi se pară că nu odată mă aflasem în situaţii şi mai grele. M-am bătut în piept şi am fredonat un crâmpei de melodie. Vocea îmi suna atât de dogit, avea un timbru atât de uzat, încât m-au podidit lacrimile. Ziua aceasta minunată, cerul palid, scăldat în lumină, aveau şi ele un efect puternic asupra mea, şi deodată am început să plâng în hohote.

  — Ce-i cu dumneata? M-a întrebat un trecător. Nu am răspuns, ci m-am îndepărtat în grabă, ascunzându-mi faţa de toată lumea.

  Am ajuns jos, pe chei. Dintr-un cargobot mare sub pavilion rusesc se descărcau cărbuni. Citesc pe o parte a vasului numele acestuia „Copegoro”. Activitatea de pe cargobotul străin mi-a distras atenţia pentru un timp. Probabil că fusese descărcat aproape în întregime, căci se afla cu nouă picioare deasupra liniei de plutire şi, deşi între timp se mai încărcaseră unele mărfuri, suna a gol când docherii treceau peste punte cu cizmele lor grele.

  Soarele, lumina, briza sărată a mării, toată această viaţă care pulsa de dinamism şi veselie, m-au înviorat din nou şi au făcut ca sângele să-mi curgă mai iute prin vine. Deodată mi-a trecut prin gând că aş putea să scriu câteva scene ale dramei mele în timp ce şedeam acolo, pe chei. Şi am scos manuscrisul din buzunar.

  Am încercat să formulez o replică pe care s-o pun în gura unui călugăr, o replică ce trebuia să respire forţă şi intoleranţă, dar nu am reuşit. L-am abandonat atunci pe călugăr cu gândul să scriu o cuvântare, cuvântarea adresată de judecător femeii care pângărise templul; am scris o jumătate de pagină din această cuvântare, după care m-am oprit. Cuvintele nu reuşeau să creeze ambianţa necesară. Activitatea din jurul meu, cântecul oamenilor de la macarale, vacarmul maşinilor şi zornăitul neîntrerupt al lanţurilor de fier se armonizau prea puţin cu atmosfera compactă şi cu iz de mucegai a Evului Mediu, care trebuia să învăluie drama mea ca într-o ceaţă. Mi-am strâns hârtiile şi am plecat.

  Dar era de netăgăduit că îmi luasem din nou avânt şi îmi dădeam seama că, dacă totul merge bine, voi putea să realizez ceva. Numai de-aş avea unde să mă refugiez! M-am gândit intens la aceasta, m-am oprit în mijlocul străzii ca să mă gândesc, dar nu cunoşteam nici un singur loc în tot oraşul unde să mă fi putut adăposti, fie şi pentru un moment. Nu-mi rămânea altceva de făcut decât să mă întorc la hanul meu din cartierul Vaterland. Dar, chiar şi numai gândul acesta îmi făcea silă şi-mi spuneam tot timpul că nu se poate; totuşi, parcă ceva mă împingea într-acolo şi mă apropiam tot mai mult de locul respectiv. Fireşte că era un lucru regretabil, recunoşteam eu în sinea mea, de-a dreptul ruşinos, absolut ruşinos. Dar această sinceritate nu-mi era de nici un folos. Nu mai aveam nici un pic de orgoliu; îndrăzneam să spun, şi nu exageram câtuşi de puţin, că eram una dintre fiinţele cele mai puţin mândre din câte trăiau în clipa aceea pe pământ. Şi am plecat.

  M-am oprit încă o dată în faţa porţii şi am reflectat din nou. Fie ce-o fi, trebuie să risc! La urma urmei, nu era decât un fleac, în primul rând, era vorba numai „de câteva ceasuri; iar în al doilea, pe Dumnezeul meu că nu aveam de gând să mai cer vreodată adăpost în casa aceea. Am intrat în curte. Călcam pe pietrele inegale, dar nu mă hotărâsem încă să intru, iar când am ajuns, în sfârşit, în faţa uşii, a fost cât pe-aci să fac cale în-160 toarsă. Am strâns din dinţi. Nu, să lăsăm acum mândria asta nepotrivită, în cel mai rău caz, puteam să pretextez că venisem să spun la revedere, să-mi iau rămas bun – aşa cum se cuvine între oameni – şi să ajung la o înţelegere cu privire la datoriile pe care le lăsam pentru moment. Am deschis uşa antreului.