privire furioasă, nu spunea nimic şi nu putea să-şi mişte braţele. Deodată se ridică puţin în coate şi o scuipă în obraz pe una dintre fetiţe; apoi se ridică încă o dată şi scuipă şi înspre cealaltă, dar fără să o nimerească. Atunci 1-am văzut pe proprietar aruncând cărţile pe masă şi făcând o săritură spre pat. Era roşu la faţă şi strigă:

  — Ce, îi scuipi pe copii drept în ochi, porc bătrân!

  — Dar, pentru Dumnezeu, nu-1 lăsau deloc în pace! Am strigat eu, scos din fire.

  Fiindu-mi însă tot timpul teamă că o să fiu dat afară, nu am strigat chiar atât de tare, departe de asta; dar tremuram tot, de enervat ce eram.

  Proprietarul se întoarse spre mine.

  — Ia auzi, domnule! Dar ce dracului te priveşte pe dumneata? Fă bine şi ţine-ţi gura, atâta-ţi spun, dacă vrei să-ţi fie bine.

  Tot atunci se auzi şi vocea proprietăresei şi întreaga casă se umplu de vorbe de ocară.

  — Dumnezeu să mă ierte, dar cred că sunteţi cu toţii nebuni şi apucaţi! Strigă ea. Dacă vreţi să rămâneţi aici înăuntru, ţineţi-vă gura amândoi, aşa să ştiţi! Nu-i destul că-i dau golanului adăpost şi de mâncare; trebuie să-ţi mai facă şi scandal şi-un tărăboi în casă de parcă s-au deschis porţile iadului! Dar m-am săturat şi gata! Ţineţi-vă gura şi ştergeţi-vă la nas, pacostelor ce sunteţi, să nu vin eu să vă arăt acum. N-am văzut de când sunt aşa oameni! Intră aici de-a dreptul de pe stradă, fără un 0re în buzunar, ca să-şi cumpere alifie contra păduchilor, şi apoi în puterea nopţii încep să facă scandal în casa oamenilor. Nu vreau să mai ştiu de nimic, înţelegeţi, şi puteţi să vă vedeţi de drum toţi cei care nu sunteţi din casa asta. Vreau să am linişte în locuinţa mea! Aţi înţeles?

  Nu am spus nimic, nici măcar nu am deschis gura, ci m-am aşezat iarăşi lângă uşă şi am continuat să ascult vacarmul. Toţi ţipau în acelaşi timp, chiar şi bona şi copiii, care voiau să explice cum începuse totul. Dacă reuşeam să tac şi de data aceasta, poate că lucrurile s-ar aranja până la urmă; poate că nu vom ajunge la extrem, dacă nu mai spuneam nimic. Şi ce aş fi putut să spun? Nu era oare iarnă afară, şi pe 156 deasupra se lăsase şi noaptea? Era oare momentul să bat cu pumnul în masă şi să fac pe importantul? Fără prostii! Şedeam şi tăceam mâlc. Nu părăseam casa, deşi fusesem aproape dat afară. Fixam cu o privire plină de indiferenţă peretele pe care atârna un Crist cromolitografiat şi tăceam cu încăpăţânare, în ciuda atacurilor proprietăresei.

  — Dacă vrei să scapi de mine, doamnă, nu-i nici o problemă, spuse unul dintre cei care jucau cărţi.

  Apoi s-a ridicat. Celălalt jucător s-a ridicat şi el.

  — Nu de tine e vorba. Şi nici de tine, răspunse proprietă-reasa celor doi. La o adică, ştiu eu să arăt la cine m-am gândit. La o adică. Aşa să ştiţi. O să se vadă îndată cine e ăla.

  Vorbea cu fraze întretăiate, îmi plasa aceste împunsături la intervale scurte şi lungea toată povestea ca să mă facă şi mai bine să înţeleg că pe mine mă viza. Să nu scoţi nici o vorbă! Mi-am zis. Ăsta-i lucrul cel mai important: să nu scoţi nici o vorbă! Nu mă rugase să plec, nu mi-o spusese încă răspicat. Şi, în primul rând, să nu arăt nici o urmă de orgoliu, nici o mândrie nelalocul ei! Să-mi astup urechile! Uite, cât de ciudat de verde era totuşi părul acestui Crist din tabloul cromolitografiat! Era aproape ca iarba, sau, mai precis: ca iarba grasă de pe pajişte. Da, o observaţie foarte potrivită din partea mea: iarba grasă de pe pajişte. În momentul acela mi-au trecut prin minte o serie de asociaţii de idei: de la iarba verde la un verset din Scriptură, unde se spune că fiecare viaţă este ca iarba care ia foc, de acolo la Judecata de Apoi, când totul va fi mistuit de flăcări, pe urmă am făcut un mic salt până la cutremurul de pământ de la Lisabona, după care mi-a venit în minte o scuipătoare de aramă spaniolă şi un toc din lemn de abanos pe care le văzusem la Ylajali. O, da, totul este trecător! Ca iarba care ia foc! Sfârşitul e acelaşi: patru scânduri şi un giulgiu. la domnişoara Andersen, în gang, pe dreapta.

  Iată ce-mi umbla prin cap în momentul acela desperat, când proprietăreasa se gândea să mă dea afară.

  — Nu aude! Strigă aceasta, îţi spun că trebuie să părăseşti casa chiar în momentul ăsta, înţelegi? Pe Dumnezeul meu că omul ăsta-i nebun! Să pleci chiar acum, fără vorbă!

  M-am uitat spre uşă – dar nu ca să plec, nicidecum ca să plec. Mi-a venit o idee năstruşnică. Dacă în uşă s-ar fi găsit o cheie, aş fi răsucit-o în broască, m-aş fi încuiat pe dinăuntru împreună cu ceilalţi, ca să nu fiu nevoit să plec. Îmi era o teamă pur şi simplu isterică să ajung din nou în stradă. In uşă nu era, din păcate, nici o cheie şi m-am ridicat. Nu mai era nici o speranţă.

  Dar deodată se băgă şi proprietarul în vorbă. Mă opresc uluit. Acelaşi om care cu câteva momente mai înainte mă ameninţase acum îmi lua apărarea. El spuse:

  — Nu se face să dăm afară din casă un om, acum, în puterea nopţii. Putem să fim pedepsiţi pentru asta.

  Nu ştiam că faptul e pasibil de pedeapsă, nici nu credeam, dar poate că era totuşi adevărat; femeia s-a răzgândit repede, s-a calmat şi nu mi-a mai spus nimic. Mi-a întins chiar două felii de pâine cu unt pentru cină, dar nu le-am primit. Nu le-am acceptat din pură recunoştinţă pentru soţ – şi am minţit că mâncasem în oraş.

  Când m-am retras, în cele din urmă, în antreu