Dar doamna nu avea nici o lampă. S-a gândit puţin, însă nu-şi putea aduce aminte să aibă vreo lampă pe undeva. Dacă voiam să aştept până după ora douăsprezece, poate mi-ar da lampa de bucătărie. Dar de ce nu-mi cumpăr o lumânare?

  Am tăcut. Nu aveam zece 0re ca să-mi cumpăr o lumânare şi ea ştia bine asta. Fireşte că o să dau greş. Slujnica locuia acum jos, cu noi în cameră; nu mai dormea în bucătărie; prin urmare, lampa de acolo nu era nici măcar aprinsă. Am stat şi m-am gândit la acest lucru, dar nu am mai spus nimic.

  Deodată, slujnica m-a întrebat:

  — Mi se pare că adineauri v-am văzut ieşind de la castel. Aţi fost cumva invitat acolo la prânz? Apoi a râs foarte zgomotos de gluma ei.

  M-am aşezat şi am scos manuscrisul, cu gândul ca, până una-alta, să încerc să scriu ceva acolo, pe loc. Ţineam hârtiile pe genunchi şi mă uitam ţintă la duşumea, pentru ca nimic să nu-mi abată atenţia. Dar era zadarnic, totul era zadarnic, nu puteam să înaintez nici măcar cu un rând. Tocmai atunci au intrat înăuntru şi cele două fetiţe ale proprietăresei şi au început să se joace cu pisica, o pisică bolnăvicioasă, ciudată, care nu avea păr aproape deloc; fetiţele îi suflau în ochi, din care ieşea un fel de secreţie care i se prelingea în jos, pe bot. Proprietarul şi alţi câţiva inşi şedeau la masă şi jucau o-sută-unu. Numai proprietăreasa era activă, ca totdeauna: cosea ceva de zor. Ea vedea bine că nu pot să scriu într-o gălăgie ca aceea, dar nu se mai sinchisea de mine; a zâmbit chiar, când servitoarea m-a întrebat dacă nu fusesem invitat la prânz la castel. Toţi cei din casă îmi deveniseră acum duşmani; aveam impresia că nu a mai lipsit decât ruşinea de a trebui să cedez camera altuia, pentru ca să fiu tratat absolut ca un nepoftit. Chiar această slujnică – o ştrengăriţă de fată cu ochii negri, cu zulufi pe frunte şi cu pieptul plat – îşi bătea joc de mine seara, când primeam pâinea cu unt. Mă întreba de fiecare dată unde obişnuiam să iau masa, căci nu mă văzuse niciodată plimbându-mă cu o scobitoare între dinţi prin faţa restaurantului de la Grand Hotel. Era limpede că ştia în ce mizerie mă scald şi că îi făcea plăcere să-mi arate că ştie.

  Toate aceste gânduri mă copleşesc deodată şi nu mai reuşesc să găsesc nici măcar o singură replică pentru drama mea. Fac o serie de încercări, dar zadarnic; capul începe să-mi vâjâie ciudat şi în cele din urmă renunţ să mai scriu. Pun hârtiile în buzunar şi ridic ochii. Servitoarea sade în faţa mea, iar eu o privesc – privesc acest spaţiu îngust şi o pereche de umeri aplecaţi, care nici nu sunt măcar suficient dezvoltaţi. Ce motive o fi avut să se lege de mine? Ce o interesa dacă ieşisem sau nu din castel? O deranja aceasta cu ceva? Acum câteva zile, când am avut ghinionul să mă împiedic pe trepte sau când mi-am agăţat haina într-un cui, a râs de mine cu obrăznicie. Iar ieri a adunat ciornele pe care le îm-prăştiasem prin antreu, a furat pagini de care nu mai aveam nevoie, le-a citit cu voce tare în cameră şi şi-a bătut joc de mine în prezenţa tuturor, numai ca să se amuze pe socoteala mea. Nu o deranjasem niciodată cu nimic şi nu-mi aduceam aminte să-i fi cerut cândva vreun serviciu. Dimpotrivă, seara îmi făceam singur patul jos, pe podea, pentru ca să nu o de-154 ranjez cu nimic. Apoi îşi bătea joc de mine că îmi cădea părul. Găsea fire de păr de la mine în apa din ligheanul în care mă spălam şi lucrul o distra. Ghetele mi se uzaseră, mai ales aceea care fusese turtită de furgonul brutarului; pentru ea şi acesta era un motiv de veselie. „Dumnezeu să vă binecuvânteze pe dumneavoastră şi ghetele dumneavoastră!” spunea ea. „Priviţi-le! Sunt mari cât nişte coteţe de câini!” Avea dreptate; ghetele mele se deformaseră – dar pentru moment, nu-mi puteam procura altele în timp ce mă gândeam la toate acestea şi mă miram de răutatea servitoarei, fetiţele începură să-1 necăjească pe bătrân, care sta culcat în pat; ţopăiau amândouă în jurul lui, cu totul absorbite de această ocupaţie. Fiecare se înarmase cu câte un fir de pai, pe care i-1 înfigeau în urechi. Am asistat la această scenă, fără să mă amestec pentru moment. Bătrânul nu mişca nici un deget ca să se apere; se mărginea doar să privească furios la cele două fiinţe ce-1 chinuiau; când îl înţepau, scutura din cap ca să scape de firele de pai care i se înfipseră bine în urechi.

  Spectacolul mă irita din ce în ce mai mult şi nu puteam să-mi mai desprind privirile de la el. Tatăl îşi ridică ochii de pe cărţi şi râse de manevrele copiilor; ba încă îi făcu atenţi şi pe partenerii săi de joc să se uite la cele ce se petreceau. Oare bătrânul acesta de ce nu se mişca deloc? De ce nu le lua la goană pe cele două fetiţe? Am făcut un pas şi m-am apropiat de pat.

  — Lasă-le în pace! Lasă-le în pace! E paralizat, strigă proprietarul.

  Şi de teamă să nu fiu dat afară în noapte, din simpla teamă să nu provoc nemulţumirea proprietarului dacă intervin, m-am retras în linişte la locul meu şi am tăcut chitic. De ce să-mi risc adăpostul şi pâinea cu unt, amestecându-mă în certuri familiale? Să fac prostii din cauza unui bătrân pe jumătate mort! Şi aveam senzaţia plăcută că sunt tare, că sunt dur ca şi cremenea.

  Dar blestematele de fetiţe nu încetau să-1 necăjească pe bătrân. Le enerva că acesta nu voia să-şi ţină capul liniştit şi îl înţepau cu paiele atât în ochi cât şi în nări. El le fixa cu o