Am ieşit în antreu şi m-am aşezat pe un scaun. Admiţând că aş mai reuşi să scriu ceva, apoi numai acolo o puteam face, căci aveam linişte. Nu mă mai preocupa alegoria: îmi venise o idee nouă, cu totul remarcabilă; voiam să scriu o dramă într-un act, intitulată „Semnul Crucii”, cu subiect din Evul Mediu, îmi şi făcusem un plan amănunţit referitor la personajul principal, o splendidă curtezană, fanatică – şi care păcătuise în templu, nu din slăbiciune sau din senzualitate, ci din ură faţă de cele cereşti – păcătuise chiar la picioa-148 rele altarului, având sub cap chiar antimisul de pe altar, numai dintr-un suprem dispreţ faţă de cer.

  Pe măsură ce orele treceau, scena aceasta mă preocupa tot mai mult. In cele din urmă, mi s-a înfăţişat aievea înaintea ochilor – chiar aşa cum voiam s-o descriu. Trupul ei trebuia să trădeze viciul, să fie respingător: înalt, foarte slab şi negricios. Iar când mergea, picioarele ei lungi se vedeau prin rochie la fiecare pas. Apoi va mai avea şi urechi foarte mari, clăpăuge. Într-un cuvânt, nu va reprezenta o încântare pentru ochi, dimpotrivă, va fi aproape insuportabil chiar şi numai să o priveşti. Ceea ce mă interesa la persoana ei era această minunată lipsă de pudoare, acest paroxism nebunesc al păcatului premeditat. Dar mă preocupa într-adevăr prea mult; creierul meu era de-a dreptul tumefiat de această creatură stranie şi monstruoasă. Şi am scris, fără să mă opresc, timp de două ore încheiate la această dramă.

  După ce am umplut zece, poate douăsprezece pagini -adesea cu multă trudă şi cu pauze lungi, în timpul cărora am scris şi multe lucruri inutile, pe care le-am rupt – m-am simţit obosit, amorţit de-a binelea de frig şi de oboseală. M-am ridicat şi am ieşit pe stradă. De altfel, în ultima jumătate de oră fusesem deranjat şi de copiii care ţipau înăuntru, în camera familiei. Deci, nu aş fi putut în nici un caz să mai scriu ceva. Şi astfel am făcut o plimbare lungă pe Drammensvejen. Am rămas în oraş până seara şi m-am gândit neîncetat cum să continui acţiunea dramei înainte de a mă întoarce acasă, mi s-a întâmplat următorul lucru:

  Stăteam în faţa unui magazin de încălţăminte, jos, pe bulevardul Karl Johan, aproape de Jaernbanetorvet. Dumnezeu ştie de ce mă oprisem chiar în faţa acelui magazin de încălţăminte! Mă uitam la vitrină, fără să-mi dea însă prin cap că, de fapt, chiar aveam nevoie de ghete; gândurile mele rătăceau foarte departe, prin alte regiuni ale lumii! Prin spatele meu treceau o mulţime de oameni care vorbeau între ei, dar nu auzeam nimic din ceea ce spuneau, în momentul acela, o voce mă salută cu glas tare:

  — Bună seara!

  — Ei, şi ce s-a întâmplat până la urmă? Am întrebat eu, ţinându-mi răsuflarea.

  — Ce s-a întâmplat? Fii serios, e o persoană onorabilă. Am tăcut amândoi un moment.

  — Nu, zău, a fost „Ducele”? Aşa arată? Spuse el mai apoi, dus pe gânduri. Din moment ce umblă cu ăsta, nu mai garantez pentru ea.

  Continuam să tac. Bineînţeles că „Ducele” se va bucura acum de graţiile ei. Ei şi? Ce mă interesa? Îi spuneam cu plecăciune adio, atât ei cât şi tuturor farmecelor ei. Încercam să mă consolez imaginându-mi lucrurile cele mai rele despre ea; îmi făcea o reală plăcere s-o terfelesc în noroi. Un singur amănunt mă enerva, şi anume că-mi scosesem pălăria ca să-i salut pe cei doi – dacă făcusem într-adevăr acest lucru. De ce să-mi scot pălăria în faţa unor astfel de oameni? Nu-mi mai păsa deloc de ea, absolut deloc; nu mai era deloc drăguţă, se ofilise, zău aşa, o, cât se trecuse! Se prea poate că nu s-a uitat decât la mine; nici nu mă mira; începea s-o chinuiască remuşcarea. Dar asta încă nu însemna că trebuia să-i cad la picioare şi s-o salut ca un idiot, mai ales că se şi ofilise atât de îngrijorător în ultimul timp. „Ducele” nu avea decât să fie fericit cu ea; să-i fie de bine! Se prea putea să vină o zi când voi trece mândru prin faţa ei, fără să-i arunc măcar o privire. S-ar putea întâmpla să-mi permit aceasta, chiar dacă s-ar uita ţintă la mine şi ar purta, pe deasupra, o rochie roşie ca sângele. S-ar putea întâmpla foarte uşor! Hehe, ce triumf ar mai fi! Mă cunoşteam destul de bine ca să-mi dau seama că eram în stare să termin drama în cursul acestei nopţi şi în mai puţin de o săptămână o voi sili pe tânăra duduie să îngenuncheze în faţa mea! Cu toate graţiile sale, hehe, cu toate graţiile sale!

  — La revedere, spun eu sec.

  Dar „Domnişoara” mă opreşte, şi mă întreabă:

  — Dar atunci ce faci, pentru moment?

  — Ce fac? Scriu, fireşte. Ce altceva aş putea să fac? Doar din asta trăiesc. Acum lucrez la o mare dramă: „Semnul Crucii”, cu un subiect din Evul Mediu.

  — Formidabil! Spune „Domnişoara” în mod sincer. Şi dacă o termini, atunci.

  — Nu-mi fac griji prea mari din punctul ăsta de vedere! Am răspuns eu. Cred că până într-o săptămână veţi auzi cu toţii de mine.

  Şi am plecat.

  Îndată ce am ajuns acasă, am rugat-o pe proprietăreasă să-mi dea o lampă; era foarte important să am acum o lampă; intenţionam să nu mă culc la noapte; drama făcea adevărate ravagii prin capul meu şi aveam speranţa fermă că voi putea scrie o bucată bună până a doua zi în zori. Rugămintea mi-am formulat-o în cuvinte foarte umile, căci observasem pe faţa proprietăresei o strâmbătură de nemulţumire în momentul în care m-a văzut intrând iarăşi în cameră. I-am spus că aproape terminasem de scris o dramă remarcabilă; nu-mi mai lipseau decât câteva scene. Apoi i-am dat să înţeleagă că este foarte posibil ca piesa să fie jucată la vreunul din teatre, chiar înainte ca eu să aflu ceva în această privinţă.