nici doi bani în comparaţie cu el. Voiam anume să formulez cu o deosebită profunzime ideea că, de fapt, nu cărţile ardeau; mistuiţi de flăcări erau creierii omeneşti, şi voiam să fac o adevărată noapte a Sfântului Bartolomeu din aceşti creieri cuprinşi de flăcări. Deodată s-a deschis uşa şi proprie-tăreasa a intrat în mare grabă. A înaintat până în mijlocul camerei, nici măcar nu s-a oprit în prag.

  Am scos un ţipăt uşor, răguşit. Mi s-a părut într-adevăr că primesc o lovitură.

  — Ce? Spuse ea. Am crezut că aţi spus ceva. A sosit un călător şi avem nevoie de camera asta. Veţi dormi deseară jos, la noi. O să aveţi şi acolo patul dumneavoastră! Şi până să-i răspund, a şi început, fără nici o introducere, să-mi strângă hârtiile de pe masă şi să le pună una peste alta în dezordine.

  Buna mea dispoziţie s-a risipit pe loc; eram furios şi desperat şi m-am ridicat îndată. Am lăsat-o să strângă totul de pe masă, fără să spun un cuvânt. Ea mi-a dat toate manuscrisele în mână.

  Nu mai era nimic de făcut; trebuia să părăsesc camera. Şi astfel a fost compromis şi momentul acesta preţios! L-am întâlnit pe noul sosit încă pe scară – un tânăr cu ancore albastre tatuate pe mâini. După el venea un docher, cu un cufăr de marinar pe umăr. Străinul era desigur marinar, deci un călător întâmplător, pentru o singură noapte; prin urmare, nu îmi va ocupa camera timp mai îndelungat. Poate că a doua zi, după ce va pleca, voi reuşi să mai prind unul dintre momentele mele bune; încă cinci minute de inspiraţie şi lucrarea mea despre incendiul din librărie ar fi gata! Trebuia deci să mă împac cu soarta.

  Nu mai fusesem până atunci în apartamentul familiei; o singură cameră în care locuiau toţi, claie peste grămadă, zi şi noapte: soţul, soţia, tatăl soţiei şi patru copii. Slujnica locuia în bucătărie, unde şi dormea noaptea. M-am apropiat 146 de uşă fără nici o tragere de inimă şi am ciocănit; nu a răspuns nimeni, dar auzeam totuşi vorbe înăuntru.

  Soţul nu a scos nici un cuvânt când am intrat; nici măcar nu mi-a răspuns la salut; doar m-a privit cu indiferenţă, de parcă nu 1-aş fi interesat câtuşi de puţin. De altfel, juca cărţi cu o persoanăpe care o văzusem jos pe chei, un hamal poreclit Fereastră. In patul din spatele lor era un sugar care gângu-rea de zor, iar bătrânul, tatăl proprietăresei, şedea adus de spate pe o canapea, sprijinindu-şi capul în mâini, de parcă 1-ar fi durut pieptul sau stomacul. Avea părul aproape alb şi -cum şedea aşa, aplecat – semăna cu un animal care stătea la pândă, încovoiat şi cu urechile ciulite.

  — Din păcate, va trebui să vă rog să-mi acordaţi găzduire aici în noaptea aceasta, zic eu, adresându-mă soţului.

  — A spus soţia mea aşa ceva? Întrebă el.

  — Da. În camera mea se află acum un nou sosit.

  Nu a mai spus nimic şi a continuat să joace cărţi. Omul acesta stătea şi juca cărţi cu oricine se întâmpla să vină pe la el; juca fără miză, numai ca să-i treacă timpul şi să aibă ceva de făcut. De altfel, nu făcea nimic şi se mişca doar atât cât bi-nevoiau să-i permită articulaţiile sale leneşe, în timp ce soţia sa alerga tot timpul pe scări în jos şi în sus, avea mereu privirea atentă, rotindu-şi ochii în toate părţile şi se străduia din răsputeri să atragă clienţi. Intrase chiar în legătură cu docherii şi cu hamalii din port, cărora le plătea procente pentru fiecare călător nou pe care aceştia i-1 aduceau şi adesea îi găzduia şi pe ei în timpul nopţii. Pe noul client îl adusese Fereastră.

  Intrară doi dintre copii – două fetiţe cu feţele supte, ştrengăreşti şi pline de pistrui. Rochiţele de pe ele erau ca vai de lume. Curând după aceea a venit şi proprietăreasa. Am între-bat-o unde voia să mă instaleze pentru la noapte şi mi-a răspuns că pot să dorm cu ei înăuntru sau în anticameră pe canapea, după cum îmi place, în timp ce-mi spunea acestea, se mişca încoace şi încolo prin cameră, punând în ordine ba un lucru, ba altul, fără să-mi arunce măcar o privire.

  Răspunsul ei mi-a tăiat tot curajul; m-am sprijinit de uşă şi m-am făcut mic de tot; am căutat totuşi să las impresia că sunt mulţumit să cedez altcuiva camera pentru o noapte. Mi-am compus chiar, cu bună-ştiinţă, o figură amabilă, ca să nu o irit şi să nu fiu cumva dat afară de tot din casă. Am spus:

  — O, da! O să se găsească desigur un mijloc şi toate o să se aranjeze! Apoi am tăcut.

  Ea continua să trebăluiască prin cameră.

  — De altfel, trebuie să vă comunic că nu mai pot oferi nimănui masă şi casă pe credit, a adăugat ea. Cred că v-am mai spus.

  — Da, dar ştiţi, e vorba numai de câteva zile, până mi se publică articolul, am răspuns, şi atunci o să vă dau bucuros cinci coroane în plus, chiar foarte bucuros.

  Dar se vedea bine că femeia nu avea nici cea mai mică încredere în articolul meu. Cu toate acestea, nu puteam să fac pe mândrul şi să părăsesc casa numai din cauza unei jigniri lipsite de importanţă; ştiam ce mă aşteaptă dacă plec.

  Au trecut câteva zile.

  Continuam să locuiesc jos, cu familia; antreul era rece, deoarece nu avea sobă. Noaptea dormeam înăuntru, pe duşumea. Marinarul continua să locuiască în camera mea şi nu părea că are de gând să plece curând. Iar la amiază, proprie-tăreasa ne povesti că marinarul îi plătise chiria pe o lună întreagă înainte.

  De altfel, înainte de a se îmbarca, voia să se prezinte la un examen de căpitan de cursă lungă; iată din ce cauză era acum în Christiania. Am înţeles, auzind aceasta, că pentru mine camera era